miercuri, 30 decembrie 2009

Fundamentele democraţiei

Alegerile au adus în atenţia mass-media rolul românilor din diaspora în alegerea preşedintelui. Una dintre statistici spune că Băsescu a obţinut +84786 voturi din străinatate, în timp de Geoană a obţinut +14738 voturi în ţară. Desigur, analize şi comparaţii pot fi făcute (şi au fost deja făcute) şi în funcţie de nivelul de studii (liceu, facultate), zonele istorice ale României, vârstă, sex, alte criterii.

Nu am nimic cu românii din străinătate, dimpotrivă, îi admir pentru curajul că au făcut ceea ce eu nu am îndrăznit. Fiecare o fi votat după speranţele şi imaginea pe care şi-a format-o în legatură cu candidaţii.

Totuşi, ultimele două alegeri prezidenţiale, în urma cărora preşedinte a fost ales Traian Băsescu, au fost decise pe ultima sută de metri de românii din străinatate. Pe ultima sută de metri e un fel de a spune, pentru că românii au votat pe tot parcusrul zilei, dar rezultatele votului din străinatate au ajuns în ţară mai târziu, înclinând balanţa în mod hotărâtor (cca 80% din voturile din străinatate au fost pro Băsescu).

Până aici nici o problema, exerciţiul democratic funcţionează, deci sunt satisfăcut. Ce îmi atrage atenţia este că un mecanism fundamental al democraţiei a încetat să funcţioneze. Şi mă refer aici la fundamentul exerciţiului electoral: fiecare cetăţean votează un candidat pentru a-i reprezenta interesele în speranţa că acesta va promova ulterior deciziile care îi vor fi cele mai favorabile.

Hai să divagăm puţin şi să privim câteva situaţii familiare. Cunosc persoane care au venit în Bucureşti de ani buni dar încă au domiciliul legal în vreun colţ de ţară. Sau care s-au mutat dintr-un sector în altul fără să facă modificările şi în actele de identitate. Unii pot vota pentru primarul din localitatea în care (formal) au domiciliul, sau pentru candidaţii la primaria de sector unde (formal) au domiciliul. Hmmm. Nu prea sună bine, mai ales că Bucureştiul are pe la 1,5-2,5 milioane de locuitori peste ceea ce se află în scripte. Asta înseamnă că interesele a cel puţin 1,5-2,5 milioane de cetăţeni, adică aproximativ 10% din populaţie, nu sunt corect reprezentate, respectiv exerciţiul electoral este distorsionat semnificativ. Nu bun.

S-a adus în discuţie zilele astea faptul că românii din străinătate intenţionează să se întoarcă în ţară şi votul lor reprezintă optiunea pentru viitorul în care se vor întoarce. Crede cineva că vreunul dintre studenţii care pleacă la studii “afară” se va mai întoarce cândva?!? Chiar ei o spun că nu. Este cineva care a plecat să muncească “afară” să vrea să se întoarcă? Puţini. Majoritatea vor să strângă ceva cheag ca să-şi cheme şi familia acolo. Restul se vor alătura celorlalţi treptat, pentru că şocul revenirii în ţară de sărbători şi confruntarea cu “pitorescul” local îi “vindecă”.

Pe măsură ce graniţele Uniunii Europene se diluează (mă refer la toate tipurile de graniţe), noi încă votăm pe baza cetăţeniei, nu a rezidenţei. Adică viaţa românilor din diasporă este influenţată de primarii zonelor în care locuiesc, în timp ce votul lor îmi influenţează mie viaţa. Ce mă interesează este dacă actualul system electoral este unul care reflectă valorile democratice sau realităţile geo-politice au luat-o înaintea organizării electorale?

Tranziţia s-a terminat. Demult!

Din 1990 încoace toată lumea vorbeşte despre (sau foloseşte termenul de) tranziţie* fără să ne punem cu adevărat întrebările corecte. Românii încă se cred în mijlocul unei tranziţii de la comunism înspre democraţie, de la economia centralizată înspre economia concurenţială (de piaţă).

Obişnuiţi cu imobilismul politic şi economic de dinainte de 1990, anii ăştia îi considerăm o tranziţie înspre “altceva”. Parcă ne aşteptăm să ajungem la un moment când ne vom opri, vom trage linie şi vom spune “gata, tranziţia s-a terminat!”, după care ne vom odihni, pentru că, nu?, am terminat treaba.

Ar trebui să sune ceasul deşteptător! Starea de normalitate a economiei concurenţiale este schimbarea/ evoluţia continuă, iar imobilismul instituţional şi economic sunt o utopie, pentru că pieţele şi organizaţiile evoluează în permanenţă, it’s in their blood. :))

Pieţele nu au cum să încremenească într-o stare de echilibru. De acord, criza recentă reprezintă o perturbare semnificativă, dar modificările economice şi politice la nivel internaţional nu dau nici un semn că se vor stabiliza şi ajunge la o stare de “echilibru” nici în următorul deceniu, nici în următorul secol.

Şi americanii au criză dar, dincolo de titlurile tabloidelor şi tragediile şi dificultăţile individuale, americanul de rând acceptă mult mai uşor ideea de şomaj, recesiune, căutarea unui alt loc de muncă, închiderea unei uzine. La ei astea s-au mai întâmplat de sute de ori, fiecare a trecut printr-o experienţă similară sau ştie un vecin, o rudă, o cunoştinţă cu o astfel de experienţă. Multe din cărţile de tip Economics încep prin a invita cititorul să observe câte mici afaceri au fost înlocuite de altele în ultimul an numai pe strada pe care locuiesc. Ciclul economic face parte din viaţa cotidiană, este un fapt acceptat, acceptare care îi ajută să se concentreze pe ce trebuie făcut pentru ca momentul de dificultate să fie depăşit.

Aici în ţară sunt multe de făcut. Trebuie să ne aliniem la aparatul instituţional european, avem de construit infrastructura, de adoptat moneda unică, de reparat greşelile trecutului, de construit fabrici, de cultivat câmpurile. Asta nu e o tranziţie, e o evoluţie.

Sunt multe de făcut, dar cred că trebuie început cu noi inşine. Odată făcut pasul ăsta, putem să ne apucăm de muncă. E timpul.

Tranziţia s-a terminat. Demult. Acum trebuie să evoluăm.
___________
* Tranziţie, stare de dezechilibru = perioada între două stări caracterizate de echilibru, respectiv de stabilitatea principalilor parametri care o definesc.

duminică, 13 decembrie 2009

Despre poveşti şi povestitori

Hai să dăm poveştilor ce este al poveştilor!

Pe vremuri, povestitorii mergeau din sat în sat, din regat în regat şi spuneau poveşti. Unele poveşti erau cântate, altele povestite, altele acompaniate de instrumente. Cam toate artele vizuale, de mişcare şi de audiţie au pornit de undeva. Aşa or fi apărut menestrelii, trubadurii, teatrul de umbre, Mondial, Phoenix, Beatles, Simon si Garfuenkel. :)

Cred că pe la începuturi a fost Viteazul în piele de tigru (de fapt nu era tigru dar aşa a ajuns povestea până la noi), legenda lui Ghilgameş, Ramayama, Mahabharata, iar mai recent Cântecul lui Roland, Cântecul Cneazului Igor, Romeo şi Julieta, Povestea vorbii şi Berile de Aur. Aici cred că mă poate corecta/ completa Mişu, nu în privinţa rolului Berilor de Aur, care se înscriu ca o încununare a evoluţiei istorice a literaturii universale, ci în privinţa celor mai vechi poveşti şi legende....

Povestitorii culegeau poveşti de pe drumuri şi le spuneau în fiecare loc unde se opreau. Unii se întorceau în fiecare an pe acelaşi drum, cu poveşti noi. Lumea ştia că vin povestitorii şi îi aştepta. Oarecum la fel îl aşteptăm noi acum pe Mişu să mai posteze ceva pe blog sau să fie lansat Avatar pe ecrane. :)

În orient, în stepe şi taigale, poveştile se moşteneau din tată în fiu şi se spuneau seara la lumina focurilor. Undeva în spate se auzeau animalele cum dormeau, cum bătea o copită, cum zburătăcea o găină, cum scâncea un copil. În jurul focului, ochii povestitorului şi ai ascultătorilor vedeau alte lumi.

Nimeni nu vede povestitorul, dacă e gras, slab, urât, frumos, înalt, scund, dacă e bine îmbrăcat sau nu, flamând sau ghiftuit. Nici nouă nu ne pasă dacă o carte e veche sau nouă, cartonată sau nu, cu pagini albe sau galbene, cu Times New Roman sau cu Book Antiqua. :) Cu toţii „vedem” Povestea, nu literele, nici cartea, nici povestitorul.

Eu cred că rolul unui povestitor este să te vrăjească cu vorbele, să te facă să „vezi” cuvintele lui, să uiţi pentru o clipă de trecerea timpului prezent şi să trăieşti timpul pe care îl zugrăvesc poveştile lui. şi dacă are un dram de talent, după ce se termină povestea să rămâi mai bogat cu un zâmbet, cu un gând, cu o învăţătură.

Un Povestitor înseamnă conţinut, nu formă. Un Povestitor îţi "vinde" imaginaţie, stare de spirit, senzaţii, aventură, dorinţa ca Povestea să continue, acel "altceva" pe care îl căutăm mereu.

duminică, 6 decembrie 2009

Anul motorului

Pentru mine 2009 este anul motorului.

La fel de bine pot să spun că e anul Câinelui (deci şi al meu), al reluării alergatului la maraton sau al bătutului munţilor, dar astea sunt reluări, motorul e o premieră, deşi un vis de peste zece ani. Am "ars" multe "poduri" anul ăsta, rucsacuri, saci de dormit, echipament cu duiumul, 2009 rămâne anul motorului.

Deşi anul a început cu ceva probleme de sănătate de am crezut că închei socotelile şi trag linia finală, anul ăsta e al motorului. PS. Pentru curioşii în privinţa stării mele de sănătate (nu de alta, dar ca să nu povestesc fiecăruia :)) ), la câţi doctori am fost, atâtea păreri. Adică criză astmatică, criză pe fond alergic sau criză pe fond nervos (e criză, nu ?!? nu puteam să rămân neafectat). Pentru orice eventualitate, mă tratez de toate astea. :)) Mai am accese, ultimul în urmă cu vreo lună...

Totuşi, să revenim. Aceasta este o poveste despre motoare (motociclete) şi atât. O concluzie este că motocicliştii (şi eu, într-o oarecare măsură) sunt oameni normali, trăiesc alături de noi, nu au nevoie de rezervaţii, ci de înţelegere (nu compasiune, deşi s-ar putea să nu strice, că mulţi nu sunt normali. :)) ). Au un suflet aparte.
Motorul a fost şi este o aventură prin el însuşi. Luaţi afirmaţia ca atare; dacă nu aţi călărit un motor, do it, şi citiţi postul din nou după aia. :)))

Şcoala: ca să termin cât mai repede am înghesuit orele obligatorii cât am putut, şi după aproximativ o lună dădeam de carnet. Singurele amintiri notabile din şcoală sunt derapajele pe macadamul dn Ghencea (dacă faceţi şcoala, evitaţi-l!), o Hayabusa în acţiune la Ilioara (motor despre care am aflat ulterior că 60% din proprietarii din străinatate sunt morţi) şi comentariul instructorului după prima lecţie: “dacă zici că până acum nu te-ai mai dat cu motorul, pentru prima dată e bine…”. :)))

Motorul: negru (bineînţeles, din motive de discreţie, nu altele), second hand, foarte manevrabil, foarte bine întreţinut, ‘nervos”. Nu l-am încălecat până nu mi-am luat carnet şi l-am cumpărat. Pe bune. Mi-a fost frică. Poate degeaba, dar mi-a fost frică. În garajul unui prieten (unde îl ţin şi azi) l-a dus fostul proprietar.

Oricum, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Înainte să-i dau prima cheie, cât l-am scos din garaj, l-am "culcat". Prima, şi până acum, din fericire, singura dată.

Oricum, toţi motocicliştii cad cel puţin o dată. Unii, doar o dată.

Casca: alb-negru, cu sclipici, ca de fată. De ce căştile ne-negre costă 100 euro mai mult, nu ştiu. Mai bine zis nu vreau să înţeleg. Impresie artistică....

Pentru înmatriculare şi carnet am trecut, ca fiecare, prin furcile caudine ale administraţiei bucureştene, de la care rămân cu o “simpatie” eternă şi o amintire antologică: cum am reuşit să cheltuiesc o săptămână ca să plătesc 1 ron.

Căutând vreo două săptămâni pe net şi întrebând peste tot care sunt formalităţile, hârtiile şi costurile, ajung la un ghişeu (n-are importanţă care şi unde) ca să plătesc 4-5 lei. Eu cer să plătesc 5 lei, pentru orice eventualitate, că trăim în România. “Domnu’, nu pot să vă iau cinci lei, că taxa e de patru”, mă respinge doamna, bine documentată.

După ce plătesc, alerg la Poliţie cu tot setul de documente, ca să mă înscriu pentru examen. Acolo, “domnule, nu va pot primi dosarul, taxa e de cinci lei”. "Păi aşa scrie pe site-ul Poliţiei", zic eu. "Nu trebuie să vă uitaţi pe ăla, ci pe ..." (am uitat care, cred ca administraţia Bucureştiului). N-am mai zis nimic despre asta, dacă site-ul Poliţiei să nu mă uit... “Plătesc restul de un leu săptămâna viitoare”, mai încerc eu timid, în speranţa că timpul până încalec motorul nu se va lungi din nou. Degeaba, omu’ îşi făcea datoria, a trebuit să strâng hârtiile şi să plec.

Încă o învoire de la serviciu, încă o săptămână, încă un drum. Acolo: “am venit să plătesc un leu”. “Cum aşa?!?” “Am plătit patru lei săptămâna trecută”. “Mda, am aflat şi noi….”. Ce să mai zici ?!?!

Am mai petrecut două săptămâni (inclusiv nopţi) pe net să-mi aleg echipament. Aici (pe net), alte poveşti, incusiv faptul că majoritatea “specialiştilor" de pe forumuri sunt puşti care unii nici nu şi-au cumpărat motocicleta, dar au o platformă tocmai bună de manifestat personalitatea rebel-adolescentină şi de înjurături copioase. Până alegi neghina durează...

Socoteala de acasă... ştiţi zicala... De fiecare dată când găseam ceva pe net, degeaba, că în magazine aveau alte culori, alte mărimi, sau în realitate arătau altfel şi, cum pasionaţii de motoare nu "le au" şi cu banii, nici magazinele nu ţin stocuri din toate mărimile, mai ales ca ale mele, mai rare (mici), că nu se vând. În cele din urmă mi-am luat nişte protectii (o armură şi genunchere – cu care am reuşit să sperii un vecin din bloc care a crezut ca dau mascaţii peste el când eu dădeam buzna în bloc iar el tocmai ieşea), o cască şi mănuşi.

Oricum, şi aici toată lumea e de acord, la peste 150 km/h nu mai contează ce porţi, că tot te faci zob, bine ar fi sa fie comode cât încă te ţii pe motor... Am mai comandat o geacă şi nişte pantaloni care urmau să vină în 2-3 săptămâni; au trecut mai bine de trei luni. Sezonul s-a terminat, de acum pot veni la fel de bine şi în primăvară, măcar ţin banii la bancă pînă atunci. :)))

PS. Până să “ader” la vreo grupare de motociclişti (sunt destule, e plin netul), am navigat pe forumuri. Merită, sunt mulţi oameni sufletişti cu motor, şi unii au probleme, dar se ajută reciproc, e o comunitate strânsă. În general, rar vezi un şofer să oprească lângă altul când îl vede “şurubărind”, dar aproape întotdeauna lângă un motociclist în pană mai vezi că se opreşte altul să-l ajute (chiar dacă nu-l cunoaşte) sau unul este deja pe drum... Iar când e vorba de donat sânge pentru o operaţie, bani sau alt ajutor... căutaţi pe net şi veţi afla singuri, cu toţii am vrea să avem astfel de prieteni alături.