sâmbătă, 27 martie 2010

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....

luni, 15 martie 2010

Poveşti de serviciu – Arthur Andersen (1)

În Arthur Andersen (AA) am ajuns din Bancorex. Am trimis un CV prin vara lui 1998, mai mult la nimereală, m-au chemat la interviu prin ianuarie 1999. :)

Am dat interviu cu două doamne. Nici nu prea ştiam cine e AA, eram relaxat complet, discuţia a decurs excelent, le-a plăcut de mine, la final mi-au cerut să mai aştept puţin, să vorbesc şi cu GM-ul (General Manager). Am vorbit şi cu el, şi lui i-a plăcut de mine, m-a întrebat când pot începe. Aici începe legenda; i-am cerut 48 de ore să mă gândesc şi să dau un răspuns. :)))))) Omu’ a făcut ochii mari (probabil a crezut că sunt sărit de pe fix) dar a zis okay. După 46 de ore sunam şi spuneam că accept oferta. :))) Nici nu mă mai ţinea minte, a zis okay. :)

Pe vremea aia AA era primul între Big Five în lume, chiar şi după ce Accenture (fosta AA Consulting) se desprinsese cu totul. Povestea e mai lungă dar, pe scurt, AA a creat o companie de consultanţă care în timp a devenit mai profitabilă şi mai cool decât afacerea iniţială. Natural, au început să apară întrebările de genul “cine pe cine cară în spate”, care s-au terminat la tribunal şi cu plata a vreo 3 miliarde de dolari de către Accenture (AA Consulting) către AA pentru a deveni independentă.

Aici am învăţat ce înseamnă cu adevărat o organizaţie globală. AA avea o armată de oameni care lucra numai la înglobarea într-o bibliotecă globală online a celor mai recente învăţăminte dobândite din contractile de audit sau consultanţă de-a lungul şi de-a latul globului. Aveai în orice moment suport (sprijin) online pentru absolut orice problemă. Dacă aveai timp (o absurditate în AA, recunosc), puteai naviga şi găsi răspuns la orice nedumerire în domeniul contabil şi de audit.

Ştiu că AA a fost crucificat după “episodul” Enron, dar la fel de bine putea să dispară şi (parcă) KPMG după “episodul” Parmalat şi, mai recent, Ernst&Young. Surprinzător de transparent, dispariţia unuia sau mai multor “jucători” a fost împiedicată de entităţile de reglementare deoarece nivelul de concentrare ar fi devenit excesiv.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Bottom line (şi închei), sunt mândru că am făcut parte, chiar şi pentru puţin timp, din Arthur Andersen. Cine vrea să facă mişto de mine, e liber s-o facă, nu schimbă lucrurile cu nimic….

AA m-a angajat pentru experienţa bancară (singura, înafară de managerul- manageriţa proiectelor bancare pe care am lucrat). Pe undeva, mi-e dor de deplasările de atunci, dincolo de inconvenientele dormitului prin hoteluri; călătoritul se pare că m-a “prins“ odata pentru totdeauna….

Una dintre misiuni consta în revizuirea portofoliului de credite la o bancă în curs de privatizare (mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i :) ). Cred că am verificat 75 % din eşantionul de evaluat. Mergeam din sucursală în sucursală, câte o sucursală pe zi. Eşantionul îl stabilisem înainte, formatele de prezentare erau convenite cu banca, sucursala trebuia să prezinte dosarul aranjat cum trebuie ca să-mi facă munca uşoară.

În prima sucursală am “descălecat” dimineaţa devreme, dar dosarele au început să “curgă” cu greu, întâi cele “uşoare”. Pe la 4-5 dupa-amiaza parcursesem abia jumătate din portofoliu, dar toată lumea era relaxată şi zâmbitoare. :) Directorul de sucursală şi contabilul şef se îmbracă, sucursala se pregăteşte să închidă porţile, şi vine întrebarea inevitabilă: “Să vă pregătim maşina?”. Ăsta e fost momentul culminant. :)

Cade şi răspunsul: “Pentru ce?”. „Să vă ducă la sucursala următoare”, pică răspunsul, prompt. Aici urmează partea în care încerc să mă fac înţeles că am un eşantion pe care trebuie să îl verific înainte să plec, după care, în momentul în care cei de la faţa locului înţeleg că vorbesc serios, devin pământii-alb-galbeni-albaştri la faţă, nu neapărat în ordinea asta.

Am terminat pe la 1-2 noaptea. Bineînţeles, mi-am uitat laptop-ul în sucursală. Şoferul sucursalei m-a dus în oraşul urmator, m-am cazat pe la 3 dimineaţa, iar la 8 eram în sucursală, cu micul dejun “bifat”. Bineînţeles, laptopul mă aştepta în sucursală…..

Povestea se repetă într-o oarecare măsură…. La prânz, pauză de masă. Bineînţeles, durează o eternitate. Conducerea sucursalei le face semn ospătarilor să toarne…. Un ospătar chiar mi-a turnat în pahar printre degete, că pusesem palma peste pahar. :)

Povestea se repetă oarecum. Eram cu doi juniors, ea era deja volubilă şi nu se mai înţelegea nimeni cu ea, el a stat juma’ de ora cu un dosar în braţe, după care m-a rugat să-l preiau eu, pentru că el nu se mai putea concentra….

Începând cu următoarea sucursală dosarele au venit “şnur”, am terminat săptămâna lejer, renumele ne precedea suficient ca să nu repetăm experienţele din primele zile. :)

Încă două “episoade” pentru cei care nu s-au plictisit până acum:

1. Aveam întâlnire cu conducerea băncii pe care o asistam; echipa era formată din manager/ manageriţă şi încă câţiva, printre care şi eu. Discuţia se derulează ca de obicei, după care urmează “momentul” meu, respectiv managerul proiectului îi spune preşedintelui că e o problemă cu provizioanele de credit, şi mă invită pe mine să explic. Banca pusese o virgulă greşit în toate contracetele de garanţie, motiv pentru care eu consideram că trebuie constituie provizioane suplimentare de cca 400 milioane euro. Preşedintele ascultă, după care cere: “Chemaţi-l pe Ionescu” (pe şeful departamenului Juridic chiar îl chema Ionescu :) ). Omu’ intra în cameră cu sfială. Preşedintele mă invită să reiau explicaţia, seful pe Juridic ascultă şi tace. Preşedintele întreabă: “Ionescule, cum e?”. Omu’ devine şi mai palid, confirma că interpretarea e corectă. Vine şi replica: “Bine, Ionescule, du-te!”. O singură dată am mai văzut un om mai alb la faţă decât atunci şi, culmea, atunci era vorba de un negru surprins de furtuna pe Rio Negro (cu piranha în apă). În fnal asta a însemnat un surplus de provizioane de vreo 400 mil eur (prin 2000).

2. Era o sucursală undeva prin Bărăgan, pe-o vreme chiar ţineam minte şi numele. Totul mergea uşor, totul era “curat”, dar am întâlnit o doamnă mai emotivă. Probabil că am dat două pagini în loc de una, cert e că nu identificasem un document, şi am cerut să vorbesc cu administratorul clientului respectiv, să găsească documentul lipsă, timp în care am investigat/ revizuit alte dosare. După vreo două ore vine dirctorul sucursalei, oarecum sfios: “Ştiţi, doamna care administrează clientul...., e mai emotivă, s-a blocat, a trebui s-o trimitem acasă, uitaţi documentul”. Bineînţeles, caz închis. :))

Aceeaşi sucursală, alt dosar. Dau două-trei-zece pagini, după cinci minute îl clasific “pierdere”. Directorul sucursalei, să facă infarct. “De ce îl clasificaţi drept pierdere?, că şi noi tot în pierdere l-am clasificat, dar abia după ce contractul nu a fost executat, şi asta după doi ani. “Păi e ţeapă clară, locul de rezolvare a conflictelor comerciale e stabilit într-un canton chinezesc de care n-a auzit nimeni, iar limba de negociere e un dialect chinez....“. QED

Dacă nu v-am plictisit şi mai vreţi poveşti corporate, daţi semn. :))

sâmbătă, 13 martie 2010

Poveste de vacanţă – anti-teaser estival

Forgive me, Father, for I have sinned, nu am mai blogguit (vă rog, nu mă acuzaţi de blasfemie). Zilele trecute am primit mesajul “Te rugam frumos sa ne spui o poveste!”(un prieten mă provoacă din când în când la poveşti….).

An de graţie 1997. Eu – puţin mai tânar, aproape puşti. Pe atunci, angajat Bancorex (unora nu le place numele, preferă Banca Română de Comerţ Exterior). Vară. Chef de ducă.

De vreo câteva săptămâni vorbeam cu colegii de un week-end la mare. Bineînţeles, vorbeam mai mult de principiu, că aşa sunt discuţiile astea în majoritatea cazurilor. :)) Nu ştiu ce mi-a venit într-o zi, am dat sfoară în ţară (bancă) şi mi-am făcut bagajul. Rezultatul – eu şi patru fete cucuiete. :D

Nu vă gândiţi la “prostii”, trei erau colege de serviciu, a patra prietena colegului meu de bancă din facultate; nici acum nu mai ţin minte de ce el nu a venit în week-end-ul ăla. Una dintre ele e acum la Cosmote, primesc de la ea cel puţin o dată pe săptămână poante pe email, alta (şi fostă colegă de facultate) lucrează, cred, la Financiar pentru un producător de bere, iar de celelalte două nu mai ştiu nimic. Una dintre ele era ceva la 105-65-95, dar nu mai ştiu nimic de ea. :))

Am vorbit cu o tanti care locuia în Costineşti, am luat trenul şi duşi am fost. Cred că din Constanţa am luat un microbuz local, dar cert e că între şosea şi Costineşti am mers pe jos (vreo doi kilometri).

De aici amintirile sunt selective, dar pe alocuri savuroase.

Cum una din fete avea “tractoare” sandale din alea, cu toc de 20 cm, am preluat responsabilitatea unor bagaje al căror rost (volum) nu l-am înţeles în contextul unei escapade de week-end. :))

Aici se rupe puţin filmul memoriei, ce ţin minte e că ele dormeau într-un pat precum cei şapte pitici (doar că în povestea asta erau patru), iar eu pe peretele opus (adică patul era lipit de peretele opus).

Bineînţeles, dimineţile eram în picioare când răsărea soarele, aveam o timidă tentativă de trezire a “piticilor” (prin răsucirea uşoară a degetelor mari de la piciore), iar cum postul de radio (uşoare sforăituri) nu se schimba nici aşa, luam cearşaful şi luam cap-compas “zece-steaguri” (cine “ştie” înţelege).

Asta a fost introducerea. Restul urmează în ordine cronologică (conform memoriei din dotare).

Cred că ceea ce urmează se întâmpla duminică, după ce “piticii” au apărut la plajă mai tarziu decât în ziua precedentă, iar eu aveam vreo 50 de grade Celsius la nivelul pielii. M-a pălit cheful de alergat pe mal (fără mişcări de încălzire, fără nimic, pur şi simplu am zbughit-o) după ce stătusem (aproape) nemişcat câteva ore la soare. Credeţi-mă, una dintre cele mai proaste idei pe care le-am avut vreodată. Am “făcut” Costineştiul pe mal dus-întors, pe mal, prin apă şi nisip, ocolind toate castelele de nisip (şi ţâncii din dotarea lor) care-şi făceau veacul pe mal.

Rezultatul – m-am ales cu arsuri (uşoare) pe labele picioarelor (precizez, partea superioară, ca să nu faceţi mişto) şi meniscul rupt la ambii genunchi.

Pe moment, nu mi-am dat seama de nici una dintre astea. În tren, pe drumul de întoarcere, fetele au fost drăguţe cu mine şi s-au oferit să-mi aline usturimea arsurilor cu cremele din dotare. Admirabilă intenţia, devastator efectul. Am dat cu cremă, nu cu una, ci cu mai multe. Efectul – cremele au făcut reacţie chimică între ele, iar în scurt timp picioarele mi s-au infectat în aşa hal încât pielea era atât de umflată încât degetele picioarelor stăteau în aer vreun centimetru, trase înapoi de pielea umflată. Cine nu înţelege ce şi cum, să-mi dea un telefon sau un email, îi fac o schemă.

Vreo două-trei zile am umblat prin bancă în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi, până m-a văzut şeful şi m-a trimis la doctor (pentru infecţie, nu pentru cap).

Ţin minte că în perioada asta (de pantaloni suflecaţi) am avut o şedinţă interminabilă cu unul dintre clienţii (corporate) administraţi, cu picioarele umflate în pantofi (şi cu pantalonii purtaţi decent, nu "pescăreşte"), de număram fiecare secundă care trecea.

Oricum, asta a fost înainte ca durerea din genunchi (ţineţi minte, îmi rupsesem meniscul la ambii genunchi) să se potolească, adică după vreo lună, timp în care mergeam la serviciu cu dureri cum n-am mai avut niciodată. Asta (cu ruptul meniscului) mi s-a confirmat mai târziu, când am mers la medic şi am facut radiografii, adică vreo zece ani mai încolo. :))

Oricum, de-atunci nu mai pot începe o zi de schi fără o încălzire serioasă, toate cursele de maraton la care am participat se “rup” pe la jumatate şi restul îl parcurg cu dureri de genunchi ca cele de măsele, pe munţi sunt obligat să merg cu beţe de trekking iar dacă la birou mi se întâmplă să schimb direcţia de mers, ăla sunt….

A propos de munţi, anul trecut în primăvară eram în Piatra Mare, ca încălzire pentru traseele din an, şi coboram spre Şapte Scări. Bineînţles, cu beţele în mâini. Din vale urca un grup. Un tip pus pe glume îmi zice: “sper că se poate şi fără beţe” (mă rog, poate că nu reiese tot “spiritul” momentului, dar puştiu' vroia să fie spiritual). „Da, i-am zis, dar am probleme cu genunchii şi sunt obligat să le folosesc”. Nu voi mai folosi niciodată replica asta, omului i-a “picat” faţa de parcă ar fi aflat că omul de care făcea mişto (adică eu) avea o boală contagioasă mortală. :)))))))))))))))

End of story. Acum, concluzia: faceţi ce vă taie capul, dar atenţie la consecinţe. :))

S-auzim numai de bine!