luni, 15 martie 2010

Poveşti de serviciu – Arthur Andersen (1)

În Arthur Andersen (AA) am ajuns din Bancorex. Am trimis un CV prin vara lui 1998, mai mult la nimereală, m-au chemat la interviu prin ianuarie 1999. :)

Am dat interviu cu două doamne. Nici nu prea ştiam cine e AA, eram relaxat complet, discuţia a decurs excelent, le-a plăcut de mine, la final mi-au cerut să mai aştept puţin, să vorbesc şi cu GM-ul (General Manager). Am vorbit şi cu el, şi lui i-a plăcut de mine, m-a întrebat când pot începe. Aici începe legenda; i-am cerut 48 de ore să mă gândesc şi să dau un răspuns. :)))))) Omu’ a făcut ochii mari (probabil a crezut că sunt sărit de pe fix) dar a zis okay. După 46 de ore sunam şi spuneam că accept oferta. :))) Nici nu mă mai ţinea minte, a zis okay. :)

Pe vremea aia AA era primul între Big Five în lume, chiar şi după ce Accenture (fosta AA Consulting) se desprinsese cu totul. Povestea e mai lungă dar, pe scurt, AA a creat o companie de consultanţă care în timp a devenit mai profitabilă şi mai cool decât afacerea iniţială. Natural, au început să apară întrebările de genul “cine pe cine cară în spate”, care s-au terminat la tribunal şi cu plata a vreo 3 miliarde de dolari de către Accenture (AA Consulting) către AA pentru a deveni independentă.

Aici am învăţat ce înseamnă cu adevărat o organizaţie globală. AA avea o armată de oameni care lucra numai la înglobarea într-o bibliotecă globală online a celor mai recente învăţăminte dobândite din contractile de audit sau consultanţă de-a lungul şi de-a latul globului. Aveai în orice moment suport (sprijin) online pentru absolut orice problemă. Dacă aveai timp (o absurditate în AA, recunosc), puteai naviga şi găsi răspuns la orice nedumerire în domeniul contabil şi de audit.

Ştiu că AA a fost crucificat după “episodul” Enron, dar la fel de bine putea să dispară şi (parcă) KPMG după “episodul” Parmalat şi, mai recent, Ernst&Young. Surprinzător de transparent, dispariţia unuia sau mai multor “jucători” a fost împiedicată de entităţile de reglementare deoarece nivelul de concentrare ar fi devenit excesiv.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Bottom line (şi închei), sunt mândru că am făcut parte, chiar şi pentru puţin timp, din Arthur Andersen. Cine vrea să facă mişto de mine, e liber s-o facă, nu schimbă lucrurile cu nimic….

AA m-a angajat pentru experienţa bancară (singura, înafară de managerul- manageriţa proiectelor bancare pe care am lucrat). Pe undeva, mi-e dor de deplasările de atunci, dincolo de inconvenientele dormitului prin hoteluri; călătoritul se pare că m-a “prins“ odata pentru totdeauna….

Una dintre misiuni consta în revizuirea portofoliului de credite la o bancă în curs de privatizare (mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i :) ). Cred că am verificat 75 % din eşantionul de evaluat. Mergeam din sucursală în sucursală, câte o sucursală pe zi. Eşantionul îl stabilisem înainte, formatele de prezentare erau convenite cu banca, sucursala trebuia să prezinte dosarul aranjat cum trebuie ca să-mi facă munca uşoară.

În prima sucursală am “descălecat” dimineaţa devreme, dar dosarele au început să “curgă” cu greu, întâi cele “uşoare”. Pe la 4-5 dupa-amiaza parcursesem abia jumătate din portofoliu, dar toată lumea era relaxată şi zâmbitoare. :) Directorul de sucursală şi contabilul şef se îmbracă, sucursala se pregăteşte să închidă porţile, şi vine întrebarea inevitabilă: “Să vă pregătim maşina?”. Ăsta e fost momentul culminant. :)

Cade şi răspunsul: “Pentru ce?”. „Să vă ducă la sucursala următoare”, pică răspunsul, prompt. Aici urmează partea în care încerc să mă fac înţeles că am un eşantion pe care trebuie să îl verific înainte să plec, după care, în momentul în care cei de la faţa locului înţeleg că vorbesc serios, devin pământii-alb-galbeni-albaştri la faţă, nu neapărat în ordinea asta.

Am terminat pe la 1-2 noaptea. Bineînţeles, mi-am uitat laptop-ul în sucursală. Şoferul sucursalei m-a dus în oraşul urmator, m-am cazat pe la 3 dimineaţa, iar la 8 eram în sucursală, cu micul dejun “bifat”. Bineînţeles, laptopul mă aştepta în sucursală…..

Povestea se repetă într-o oarecare măsură…. La prânz, pauză de masă. Bineînţeles, durează o eternitate. Conducerea sucursalei le face semn ospătarilor să toarne…. Un ospătar chiar mi-a turnat în pahar printre degete, că pusesem palma peste pahar. :)

Povestea se repetă oarecum. Eram cu doi juniors, ea era deja volubilă şi nu se mai înţelegea nimeni cu ea, el a stat juma’ de ora cu un dosar în braţe, după care m-a rugat să-l preiau eu, pentru că el nu se mai putea concentra….

Începând cu următoarea sucursală dosarele au venit “şnur”, am terminat săptămâna lejer, renumele ne precedea suficient ca să nu repetăm experienţele din primele zile. :)

Încă două “episoade” pentru cei care nu s-au plictisit până acum:

1. Aveam întâlnire cu conducerea băncii pe care o asistam; echipa era formată din manager/ manageriţă şi încă câţiva, printre care şi eu. Discuţia se derulează ca de obicei, după care urmează “momentul” meu, respectiv managerul proiectului îi spune preşedintelui că e o problemă cu provizioanele de credit, şi mă invită pe mine să explic. Banca pusese o virgulă greşit în toate contracetele de garanţie, motiv pentru care eu consideram că trebuie constituie provizioane suplimentare de cca 400 milioane euro. Preşedintele ascultă, după care cere: “Chemaţi-l pe Ionescu” (pe şeful departamenului Juridic chiar îl chema Ionescu :) ). Omu’ intra în cameră cu sfială. Preşedintele mă invită să reiau explicaţia, seful pe Juridic ascultă şi tace. Preşedintele întreabă: “Ionescule, cum e?”. Omu’ devine şi mai palid, confirma că interpretarea e corectă. Vine şi replica: “Bine, Ionescule, du-te!”. O singură dată am mai văzut un om mai alb la faţă decât atunci şi, culmea, atunci era vorba de un negru surprins de furtuna pe Rio Negro (cu piranha în apă). În fnal asta a însemnat un surplus de provizioane de vreo 400 mil eur (prin 2000).

2. Era o sucursală undeva prin Bărăgan, pe-o vreme chiar ţineam minte şi numele. Totul mergea uşor, totul era “curat”, dar am întâlnit o doamnă mai emotivă. Probabil că am dat două pagini în loc de una, cert e că nu identificasem un document, şi am cerut să vorbesc cu administratorul clientului respectiv, să găsească documentul lipsă, timp în care am investigat/ revizuit alte dosare. După vreo două ore vine dirctorul sucursalei, oarecum sfios: “Ştiţi, doamna care administrează clientul...., e mai emotivă, s-a blocat, a trebui s-o trimitem acasă, uitaţi documentul”. Bineînţeles, caz închis. :))

Aceeaşi sucursală, alt dosar. Dau două-trei-zece pagini, după cinci minute îl clasific “pierdere”. Directorul sucursalei, să facă infarct. “De ce îl clasificaţi drept pierdere?, că şi noi tot în pierdere l-am clasificat, dar abia după ce contractul nu a fost executat, şi asta după doi ani. “Păi e ţeapă clară, locul de rezolvare a conflictelor comerciale e stabilit într-un canton chinezesc de care n-a auzit nimeni, iar limba de negociere e un dialect chinez....“. QED

Dacă nu v-am plictisit şi mai vreţi poveşti corporate, daţi semn. :))

Un comentariu: