Black Friday

- post pentru informarea cititorilor (for info) - :)))

Adineaori am intrat pe website-ul eMAG şi am văzut că a apărut un contor cu timpul rămas până începe Black Friday, adică ziua în care, cel puţin în SUA, multe magazine au reduceri semnificative. După cum arată contorul de pe site-ul eMAG, Black Friday ar trebui să înceapă pe la 5 dimineaţa ora României.

Mă gândesc acum că nu ar fi pus eMAG contorul pe website dacă nu ar fi implicat în vreun fel în chestia asta, că doar ca să ne povestească cum e în SUA, nu cred. Nu ştiu cum va fi, aruncaţi un ochi pe site mâine, poate e loc de nişte cumpărături.

PS. Dacă vă place ce aţi citit pe aici, când cumpăraţi ceva de la eMAG, aveţi oportunitatea :) să folosiţi widget-urile eMAG de pe blogul de aici. Widget-urile sunt nişte mici reclame cu eMAG în partea dreaptă a ecranului, care odată accesate/ apăsate, deschid o fereastră de pe site-ul eMAG, şi dacă plasaţi (şi achitaţi) o comandă site-ul reţine informaţia cu site-ul- blogul de unde a 'plecat' cumpărătorul, iar eu primesc un comision pentru fiecare cumpărătură. :) Nu costă nimic în plus. Până acum n-am prea avut spor cu comisioanele, dar... vine Black Friday în câteva ore, cine ştie?

Pe scurt: vreţi ceva de la eMAG, intraţi aici, apăsaţi un widget, găsiţi ce vă place, plasaţi comanda (e destul de intuitiv, nici cine intră prima dată pe site n-ar trebui să aibă probleme), achitaţi (plata se face la casă în cash sau card sau la livrare), luaţi obiectul şi vă bucuraţi de el. :)) Eventual înainte de asta închideţi alte ferestre de browser, să nu le încurcaţi. :))

Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez "spor la cumpărături".

PPS. Eventual daţi mai departe, m-aş bucura şi de noi cititori, dar şi de eventuale comisioane. :)))

AniverTango - Spectacol de neo-tango

Stiţi bancul acela în care se întâlnesc doi englezi sobri, îmbrăcaţi cu frac şi joben, unul cu un pinguin de mână/ aripă? Vorbesc ei ce vorbesc, şi la final cel fără pinguin îl întreabă pe celălalt dacă a încercat să ducă pinguinul la Zoo. Celălalt îi răspunde "L-am dus la Zoo, i-a placut, acum îl duc la teatru". Aşa şi eu, la Zoo fusesem cu câteva luni în urmă, acum am zis că e timpul pentru teatru. Ca o paranteză, la Zoo, înafara animalelor plictisite şi chinuite de insistenţa altor câtorva mii de “pinguini” care mai trecuseră pe acolo şi încercaseră să le atragă atenţia pentru ca să le vadă “în acţiune”, stabilimentul era într-o stare surprinzător de bună.

Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))

Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)

Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.

La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))

Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(

Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...

O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.

La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.

La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.

Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.

Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.

Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))

Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))

Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)

Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....

PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă

Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…

În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.

Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.

Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.

Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))

La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..

Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…

Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.

Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...

Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.

În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....

Taijiquan… prin gospodărie

Ieri s-a terminat un scurt stagiu Taijiquan (http://www.wudangshu.ro/stg_poianaBV_aug2011.html) organizat în Poiana Braşov de Artasia Academy (http://www.artasia.ro/, http://www.wudangshu.ro/). Pe scurt şi ilustrativ, Taijiquan (cunoscut şi ca Tai Chi) e ceea ce fac, în filmele americane, cei care se mişcă “cu încetinitorul” prin parcuri, cu mişcări circulare. Mai plastic, un fel de educaţie fizică chinezească cu trecut marţial. :)

În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))

Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.

O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.

Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.

Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.

Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))

What makes you tick…tac?

Este incredibil (pentru mine) cât de greu s-a “născut” post-ul ăsta, având în vedere că de obicei discut uşor despre “what makes me tick”. Tocmai pentru că unii tick la una, alţii tick la alta, unii tick-tac mai încet, alţii tick-tac mai repede sau deloc la una-alta, am încercat să nu ofensez pe nimeni scriind despre what makes smb tick. :))

Motive pentru tick-tac, mai tare sau mai încet, sunt multe şi diverse, de la trend (“toată lumea face acelaşi lucru”, sau “e cool”), la povestea “din spate” (Parisul – oraşul îndragostiţilor, Harley – born to be free), la senzaţia provocată (scufundări, rafting, bungee jumping) sau la confortul personal (scuze, acum n-am inspiraţie, aici nu ştiu ce exemplu să dau :)).

Deunăzi dialogam cu un prieten despre excursii, destinaţii şi senzaţiile provocate de ele. Prietenul povestea de locurile prin care a fost, oraşele văzute, muzeele vizitate, eu vorbeam de senzaţiile trăite pe unde am fost. Am încercat să vizualizez locurile de care îmi povestea şi l-am întrebat “ce ai simţit fiind acolo?” L-am văzut că rămâne pe gânduri. Până la urmă, ţine de ce ne place mai mult, vizitatul muzeelor nu este mai prejos decât scufundările, nici navigarea decât urcatul pe munţi, ci fiecare îţi oferă alte senzaţii, te face să tick într-un fel diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac excursiile şi experienţele, pe care, chiar dacă sunt mai simple şi în urma cărora nu rămân cu nicio poză, mi le amintesc nealterate şi mai intens mai mult timp, pentru că senzaţiile de atunci îmi sunt de mai mult ajutor decât fotografiile. Le prefer şi pentru că până acum am “bifat” vizitarea unor anumite locuri care, deşi am făcut o sumedenie de fotografii, mi-au lăsat amintiri care în timp au început să se amestece cu altele, au sfârşit prin a se suprapune şi am ajuns să le încurc, estompând aproape cu totul amintirea a ceea ce am făcut în excursie. :))

Şi, pentru că blogul este unul de poveşti şi nu unul de reflecţii filosofice sau de promovare turistică, o scurtă poveste despre un moment în care am făcut nişte prieteni, chiar dacă pentru scurt timp, să tick. :)

La o masă în oraş cu colegii cineva a “atins” la un moment un subiect drag mie, schiul. Mare “greşeală”. :)) Cam două ore după asta am vorbit mai mult eu, povestind “cum e”, cum îţi simţi mâinile pe ger, cum savurezi un vin fiert la baza pârtiei, ce simţi când abordezi o coborâre în schuss şi cum e când ieşi off-piste, cum e pe pistă bătătorită şi cum e pe polver, cum te simţi acolo sus de tot înainte să porneşti. Vedeam cum colegilor le lucesc ochii, “văd” locurile, vizualizează senzaţiile descrise şi.... tick-tac, tick-tac. :) Mi-au cerut ca “neapărat” să-i învăţ să schieze. :)

PS. Poate că la iarnă o să-mi cumpăr o cameră video de montat pe cască şi atunci să vezi argumente pentru tick-tac, cu adrenalină la rece! :)))

KPIs (Key Performance Indicators) în comerţ

Deunăzi eram într-un magazin de cosmetice şi rătăceam cam fără rost, neputând să mă decid ce să-mi cumpăr. Nu vă faceţi idei, era o achiziţie de înlocuire, nu de completare. :)

Cu coada ochiului (la mine coada ochiului e lungă, văd multe lucruri :) ) observ că vânzătoarele intrau şi ieşeau din magazin aplecându-se destul de mult. Nu era mare vânzoleală, dar oricum, era o mişcare neobişnuită. Stau, mă mai învârt, mai miros, fetele tot pe vine pe la intrare. :)

În cele din urmă am întrebat o vânzătoare care e poanta. Porţile de la intrare, alea de piuie când intri cu ceva cumpărat din altă parte (sau când vânzătoarea a uitat să dezactiveze alarma la cumpărături) au senzori de numără şi persoanele care intră şi ies în/ din magazin.

Ştiam de indicatorii de performanţă din comerţ, dar era prima dată când am văzut “pe viu” cum funcţionează lucrurile. Citisem, şi mi se confirmase, că slujba vânzătoarelor depinde de aceste metrici şi măsurători.

Se calculează mai mulţi indicatori de performanţă în comerţ, dar acum îmi pot trece prin minte doar câţiva (cine se pricepe poate să mă corecteze, nu am pretenţia de a fi un specialist):
- numărul de clienţi care vizitează magazinul – asta măsoară vadul comercial, expunerea brandului şi aranjarea vitrinei,
- numărul de achiziţii/ cumpărături per client potenţial (persoană intrată în magazin) – asta depinde şi de vânzătoare, plus că este o anumită concurenţă între unităţile aceluiaşi lanţ comercial, peste care se mai suprapun estimările de vânzări făcute de şefii de magazin, estimări care trebuie atinse,
- valoarea achiziţiilor per client – aici, dincolo de farmecul vânzătoarelor, depinde şi de mixul zonei, respectiv proximitatea faţă de zone rezidenţiale cu cerere potenţială solvabilă, alte magazine din complex, apropierea de rute de transport adecvate tipului de comerţ practicat (la bunuri de subzistenţă e esenţială o “gură” de metrou şi/sau ceva staţii de autobuze prin apropiere, pe când pentru un magazin de bijuterii de lux contează o parcare) etc.

Am auzit că în momentul în care indicatorii de performanţă care depind de vânzătoare scad sub anumite cote, nivelul de presiune şi stres creşte, uneori ducând la concediere. Ştiam, dar de când am văzut asta şi mi-am dat seama că pierdutul timpului prin magazine, chiar dacă rarisim în cazul meu, poate contribui la concedierea cuiva, nu mai fac window shopping (ceva de genul “aaa, nu cumpăr, doar mă uit”). Nu îmi restricţionez acţiunile, ci intru în magazine când caut ceva, nu când mai am jumătate de oră până începe filmul...

Oricum, întotdeauna am urmărit ca timpul alocat cumpărăturilor să se situeze sub jumătatea de oră critică, respectiv acea perioadă de cumpărături după care, ca şi majoritatea bărbaţilor, eşuez cu succes în a îmi da seama dacă un articol îmi place sau nu. :))

Berze, cărăbuşi şi alte lighioane

Nu disperaţi, există speranţă. Speranţă în principal pentru sănătatea mea mintală dacă am ajuns să scriu despre berze şi cărăbuşi :).

Azi am făcut o tură prin Bărăgan, aşa, de încălzire, şi am văzut peste cincizeci de berze. Am văzut şi mulţi copii mici, şi cred că nici un părinte nu a avut în ultima vreme dificultăţi în a explica micuţilor Geneza vorbind despre berze. :)

Am văzut şi mulţi cărăbuşi. Mă rog, cărăbuşi e un fel de a spune, ce am văzut azi puteau să fie orice fel de gâză, eu tot cărăbuşi le spun. Câteva gâze chiar mi s-au storcit în mod dizgraţios de vizor (de la cască), iar unele pot să spun că s-au “întâlnit” cu mine după ce tocmai mâncaseră pe săturate… dacă cineva e curios.

Am mai văzut şi altfel de lighioane, de culori de toate felurile, mai zgomotoase sau mai liniştite şi mergând repede de tot. Li se zice bikers. :) Azi am văzut vreo douăzeci pe un traseu de obicei pustiu, adică Bucureşti – spre Giurgiu – stânga spre Olteniţa cu 10 km înainte de Giurgiu – Olteniţa – Călăraşi, şi de aici după preferinţe, pe braţul Dunării până la autostradă şi apoi spre Bucureşti, sau din Călăraşi direct spre Bucureşti.

Poate că văd eu mai multe lucruri decât sunt în realitate, dar atâtea berze, copii mici, gâze şi motociclişti într-o singură tură (pe traseul descris) nu am mai văzut niciodată. Eu văd semne bune în asta. Dacă oamenii fac copii înseamnă că au curaj şi speranţă. Dacă sunt atâtea gâze şi berze, iar pământul e negru, gras şi miroase bine, s-ar putea să avem un an agricol bun. Dacă motocicliştii ies mai mult… nu ştiu ce poate însemna, dar e de bine, măcar mai văd şi eu oameni. :)

De ce?

Întrebarea ar trebui să urmărească un scop informativ :), dar nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Cel care pune întrebarea o face fără să se gândească prea mult, din obişnuinţă sau pur şi simplu, şi transferă greutatea răspunsului pe umerii celui/ celei întrebat(ă).

Ieri eram la coadă la un supermarket şi în spatele meu se aşază un domn tinerel împingând un coş cu cumpărături. După puţin timp apare şi consoarta. După o evaluare sumară a lungimii cozilor din stânga şi din dreapta celei la care tocmai se aşezase consortul, doamna lansează un nevinovat “da’… de ce nu te-ai aşezat la coada aia?”.

Am început să zâmbesc şi m-am întors cu faţa în altă direcţie, pentru că consortul s-a metamorfozat instantaneu, încercând să găsească o scuză pentru monumentala eroare pe care tocmai o făcuse de a nu alege “acea” coadă care îi părea consoartei mai atractivă. Ştiu, am fost puţin răutacios pentru că m-am amuzat, dar am trecut şi eu prin momente similare aşa că am circumstanţe atenunate. :)

Bineînţeles, în timpul ăsta consoarta era atentă doar pe jumătate la raspunsul consortului, care se angrenase într-o căutare a unor raţionamente logice care să-i susţină alegerea. Consortul, care după calmul şi tactul cu care argumenta, probabil avea o anumită experienţă în domeniu, începuse o explicaţie care ar fi trebuit să o lămurească pe consoartă.

Nobil exerciţiu, dar sortit eşecului. Ea nu era interesată de răspuns, vroia doar să se alinte, să consolideze legătura afectivă printr-o nouă “discuţie” şi să confirme nivelul de autoritate anterior stabilit (ghici ciupercă... cine are ascendent şi cine nu, într-o discuţie în care cineva cere socoteală şi celălalt se disculpă...).

Încă unul din multele exemple care sprijină teoria conform căreia bărbaţii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus.... :))

Facebook encounters - poveşti din Cartea Feţelor (I)

Viaţa mă surprinde în fiecare zi. De cele mai multe ori mă amuz şi învăţ, însă ultimele experienţe social media m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să le împărtăşesc aici.

Ajung într-o seară acasă şi găsesc o invitaţie de contact pe Facebook, din partea unei fete, fără nici un text, doar invitaţia. Cum numele nu-mi spunea nimic arunc un ochi pe profil să vad de unde ne cunoaştem. Incursiunea nu mă ajută cu nimic, dar profilul era rezonabil, aşa că accept dar întreb de unde ne ştim.

Mă rog, ce povesteam mai devreme se întâmpla pe la mijlocul săptămânii. După vreo zi sau două primesc şi răspunsul la întrebare: “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Am îngheţat. M-am mai uitat o dată la poza de profil, am refăcut scurt în minte cam ce făceam în urmă cu vreo 20 de ani, cât părea să aibă fata, şi mi-am zis că trebuie să existe o explicaţie. Asta era joi sau pe vineri. Până duminică seara nu am mai ajuns la calculator, dar cam tot week-end-ul m-am întors din când în când cu gândul la fata de pe Facebook. Duminică seara mi se confirma concluzia la care ajunsesem, respectiv era fata unei verişoare cu care nu mă văzusem de mult, totul era okay. :)

Scăpasem de o grijă, dar mi-am dat seama că am o vârstă.... Până de curând umblam după fete de vârsta ei, iar cu câteva zile în urmă mă gândeam dacă nu cumva era a mea.... Mai mult, mulţi dintre prieteni vorbesc numai de copii, iar o parte dintre ei îşi pun poza copilului pe profilul de Facebook, aşa că vezi o poză de bebe acolo unde ştii că este ditamai burtosul. :)

Mai trec vreo două săptămâni, primesc o altă invitaţie de la o altă necunoscută. Din nou fără text, dar de data asta şi fără poză. Numele era cunoscut, al unei colege, am dat “accept”. După ceva timp apare şi o poză, o fetiţă de şcoală primară. Okay, nimic neobişnuit, dar intru pe profil. În lista de prieteni, cam toţi erau de aceeaşi vârstă, eu eram cel mai “senior”…

Sunt mulţi nebuni şi perverşi pe net, şi am citit destule despre utilizărea Internetului pentru coruperea de minori, aşa că nu m-am simţit chiar liniştit. Am întrebat din nou de unde ne cunoaştem. Trec câteva zile, nimic. Se fac vreo două săptămâni, deja mă găndeam să şterg contactul, când vine acelaşi răspuns. “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Mama e o colegă (am căutat pe net), m-am liniştit.

Şi eu care credeam că Internetul e lipsit de emoţii…

Hoaţă mică

În urmă cu mulţi ani eram în vacanţă la mare cu ai mei. Scurtă paranteză. Pe atunci, pentru cine îţi mai aminteşte, masa se lua în două schimburi (cu ore destul de fixe) şi meniurile erau de tip „meniu 1”, „meniu 2” şi “a la carte”. :)

La o masă alăturată aveam drept companioni o fetiţă de vreo 4-5 anişori cu bunica. Fetiţa era o bombă atomică în miniatură, nu putea sta locului un moment, aşa că mesele erau un spectacol savuros, fetiţa fiind în permanentă mişcare printre mese, iar bunica încercând, printer surâsuri, să îşi hrănească nepoţica.

Fetia, o hoţomană în toate privinele, era alintată de bunică cu apelativul “hoaţă mică”. Hoaţă mica în sus, hoaţă mică în jos, puştoaica era o bombă atomică în miniatură. Chiar sunt curios cum o fi în prezent… :)

Una peste alta, fetiţa o “zbârceşte” la un moment dat (nu mai ţin minte ce boroboaţă făcuse, oricum toţi ne reprimam zâmbetul pentru a nu îi da un exemplu negativ), iar bunica o apostrofa de zor. Întrebarea principală era “de ce” făcuse ce făcuse.

Copiii sunt speculativi. Fetiţa înţelesese din ce parte bate vântul. După ce s-a codit şi a evitat un răspuns, fiind încolţită să răspundă de ce făcuse boroboaţa, a răspuns candid, cu un zâmbet în colţul gurii: “de hoaţă mică”. :) Bineînţeles, nimeni n-a mai putut să fie serios la un aşa răspuns.

Asta îmi aduce aminte de un alt episod, oarecum similar, dar mult mai recent.

Fetiţa, tot o “bombă atomică” în devenire (îi plâng pe băieţii cărora le va cădea cu tronc, este o "promisiune" care devine certitudine pe măsură ce trece timpul), era certată crunt de tatăl ei. Nu mai ţin minte ce făcuse. Oricum, avea deja experienţă, se vedea că nu era la prima apostrofare similară. Replica ei a “tăiat” orice supărare: “Tati, ai bluza murdară de gem, uite, ai o pată aici”. La fel ca noi, tatăl, supărat rău, a pufnit în râs. :)

Burta îl face pe om

Veşti bune pentru bărbaţii care vor să aibă succes profesional (pot să facă burtă liniştiţi, asta îi poate ajuta la serviciu), nimic nou sub soare (din perspectiva asta) pentru femei. :)

Un studiu recent (vă recomand să citiţi articolul din care m-am inspirat: http://www.startribune.com/lifestyle/112945054.html?elr=KArks7PYDiaK7DUHPYDiaK7DUiD3aPc:_Yyc:aULPQL7PQLanchO7DiUr), derulat în SUA de nişte oameni de ştiinţă (bineînţeles, altfel decât derulat de oamenii de ştiinţă din SUA nici că se putea, vezi şi câte bancuri sunt pe tema asta :) ), folosind un eşantion reprezentativ şi aşa mai departe, a (re)confirmat puterea stereotipurilor sociale când vine vorba de remunerare, şi a relevat faptul că bărbaţii mai solizi (nu şi cei obezi) şi femeile suple câştigă în medie mai bine decât bărbaţii supli şi femeile mai solide.

Şi alte studii spun că, în medie, câştigurile sunt mai mari dacă eşti machiată (valabil la femei, dacă cumva nu v-aţi prins :) ), nu porţi barbă, aliniezi îmbrăcămintea şi culorile purtate la serviciu cu imaginea asociată profesiei (costum de culoare închisă şi sobru în servicii financiare etc.) etc. Contează şi dacă arăţi bine de la natură, dar aici nu prea ai ce face, eventual doar cu bisturiul…

Oricum, pentru o cultură (caucaziano-continentală) în care majoritatea populaţiei a supravieţuit câteva mii de ani cu burta lipită de şira spinării, mărimea a contat semnificativ în confruntările individuale şi o burtă mare însemna că aveai cu ce să o umpli, iar dacă erai mai înalt exista o probabilitate rezonabilă să nu fi avut lipsuri (cel puţin alimentare) în copilărie, deci şi un succes/ o abilitate personală (sau a familiei) de a face bani, cred că e adânc îngropat în gene să asociem oamenii solizi cu succesul.

A propos de stereotipuri, citeam că recent s-a testat (tot în SUA :)) rezistenţa stereotipului că asiaticii sunt buni numai la arte marţiale şi computere, prin inserarea într-un film al lui Jackie Chan a unor scene în care el avea succes cu o parteneră albă. Publicul din eşantion n-a apreciat scenele, care au fost înlăturate în varianta finală a filmului. Şi atunci te întrebi de ce filmuleţul “I whip my hair” (http://www.youtube.com/watch?v=oh9XgGGh4L4&feature=related) a avut atât succes printre fetiţele afro-americane…

Dacă e să mă iau după concluziile studiului de la care am plecat, la greutatea mea nu am prea mari şanse să am succes. Cred că o să beau o bere, poate mai pun vreun kil pe mine şi primesc o mărire de salariu … :)

Zodia inocenţilor

Nu prea „le am” eu cu zodiile, dar până şi mie mi-a trecut pe la ureche faptul că, urmare a nu ştiu cărăor chestii cosmice, zodiile s-au rotit cale de o zodie, adicătelea dacă până acum ştiai că eşti născut într-o zodie, şi mai şi găseai că ţi se potrivesc o mulţime de caracteristici zodiacale de-acolo, de fapt aparţii zodiei alăturate – nu şiu în ce direcţie -, şi brusc descopereai mai multe similitudini cu caracteristicile din zodia respectivă decât cu cea de care credeai anterior că aparţii :)).

Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.

Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.

Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.

Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.

Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.

Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.

În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.

După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....

Oltchim

În urmă cu două minute Oltchim (echipa feminină de handbal) a pierdut în deplasare în faţa echipei Itxako (Spania) cu 25-26, după ce la un moment dat a condus cu şase goluri diferenţă.

E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...

Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.

Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).

Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.

Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!

Oameni

Azi am fost la cumpărături. N-am luat cine ştie ce, nu asta e important în postul ăsta, ci faptul că am revăzut şi trăit momente despre care am zis că poate ar fi util să scriu. Util celor care au curiozitatea să rătăcească pe blogul meu.

Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.

Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.

A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.

A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.

Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.

Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.

Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.

Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.