În urmă cu două minute Oltchim (echipa feminină de handbal) a pierdut în deplasare în faţa echipei Itxako (Spania) cu 25-26, după ce la un moment dat a condus cu şase goluri diferenţă.
E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...
Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.
Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).
Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.
Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!
sâmbătă, 12 februarie 2011
sâmbătă, 5 februarie 2011
Oameni
Azi am fost la cumpărături. N-am luat cine ştie ce, nu asta e important în postul ăsta, ci faptul că am revăzut şi trăit momente despre care am zis că poate ar fi util să scriu. Util celor care au curiozitatea să rătăcească pe blogul meu.
Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.
Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.
A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.
A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.
Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.
Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.
Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.
Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.
Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.
Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.
A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.
A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.
Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.
Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.
Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.
Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
