joi, 24 noiembrie 2011

Black Friday

- post pentru informarea cititorilor (for info) - :)))

Adineaori am intrat pe website-ul eMAG şi am văzut că a apărut un contor cu timpul rămas până începe Black Friday, adică ziua în care, cel puţin în SUA, multe magazine au reduceri semnificative. După cum arată contorul de pe site-ul eMAG, Black Friday ar trebui să înceapă pe la 5 dimineaţa ora României.

Mă gândesc acum că nu ar fi pus eMAG contorul pe website dacă nu ar fi implicat în vreun fel în chestia asta, că doar ca să ne povestească cum e în SUA, nu cred. Nu ştiu cum va fi, aruncaţi un ochi pe site mâine, poate e loc de nişte cumpărături.

PS. Dacă vă place ce aţi citit pe aici, când cumpăraţi ceva de la eMAG, aveţi oportunitatea :) să folosiţi widget-urile eMAG de pe blogul de aici. Widget-urile sunt nişte mici reclame cu eMAG în partea dreaptă a ecranului, care odată accesate/ apăsate, deschid o fereastră de pe site-ul eMAG, şi dacă plasaţi (şi achitaţi) o comandă site-ul reţine informaţia cu site-ul- blogul de unde a 'plecat' cumpărătorul, iar eu primesc un comision pentru fiecare cumpărătură. :) Nu costă nimic în plus. Până acum n-am prea avut spor cu comisioanele, dar... vine Black Friday în câteva ore, cine ştie?

Pe scurt: vreţi ceva de la eMAG, intraţi aici, apăsaţi un widget, găsiţi ce vă place, plasaţi comanda (e destul de intuitiv, nici cine intră prima dată pe site n-ar trebui să aibă probleme), achitaţi (plata se face la casă în cash sau card sau la livrare), luaţi obiectul şi vă bucuraţi de el. :)) Eventual înainte de asta închideţi alte ferestre de browser, să nu le încurcaţi. :))

Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez "spor la cumpărături".

PPS. Eventual daţi mai departe, m-aş bucura şi de noi cititori, dar şi de eventuale comisioane. :)))

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

AniverTango - Spectacol de neo-tango

Stiţi bancul acela în care se întâlnesc doi englezi sobri, îmbrăcaţi cu frac şi joben, unul cu un pinguin de mână/ aripă? Vorbesc ei ce vorbesc, şi la final cel fără pinguin îl întreabă pe celălalt dacă a încercat să ducă pinguinul la Zoo. Celălalt îi răspunde "L-am dus la Zoo, i-a placut, acum îl duc la teatru". Aşa şi eu, la Zoo fusesem cu câteva luni în urmă, acum am zis că e timpul pentru teatru. Ca o paranteză, la Zoo, înafara animalelor plictisite şi chinuite de insistenţa altor câtorva mii de “pinguini” care mai trecuseră pe acolo şi încercaseră să le atragă atenţia pentru ca să le vadă “în acţiune”, stabilimentul era într-o stare surprinzător de bună.

Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))

Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)

Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.

La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))

Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(

Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...

O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.

La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.

La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.

Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.

Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.

Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))

Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))

Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)

Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....

PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))