duminică, 19 decembrie 2010

53%

În primul rând, am o mare nedumerire (din fericire, doar umoristică): cum poţi avea, ca portar de rezervă la un campionat european de handbal, un procentaj de 53% de salvări ale şuturilor andversarelor într-un meci pentru medalii ?!?!? E vorba de Talida Tolnai. România a învins Danemarca cu 16:15 în finala mică. Sunt mândru de fetele astea!

În plus, cum poţi avea un inter (sper să nu greşesc poziţia) ca Cristina Neagu, probabil golgeterul campionatului european în câteva ore (după finala mare), o Oana Manea care a pătruns prin orice apărare, o Meiroşu/ Fiera pe post de turn de control, o Adina Nechita (are prieten, nu vă înghesuiţi) care a înlocuit-o admirabil pe parcurs pe Vărzaru (accidentată), o Narcisa Lecuşanu, o Elisei-Ardean, o Geiger, o Paula Ungureanu (care s-a accidentat în meciul cu Croaţia), o Bradeanu şi Tivadar excelente în special în faza de apărare, o Melinda Geiger care a dat goluri valoroase în momente critice, o Şoit cu pătrunderi de o fineţe mai rară în handbal, o Patricia Vizitiu (preferata mea, ce vreţi?!?!), precum şi celalte fete (scuze, nu sunt un pasionat constant al handbalului feminin, cu excepţia naţionalei şi a meciurilor Oltchim, şi în general am o memorie proastă în privinţa numelor, deci nu le reţin numele).

Domnilor/ doamnelor, ar trebui să fim mândri că am trecut de toată legiunea slavă, şi mă refer aici la Croaţia, Muntenegru, Rusia, Serbia, dar şi de Franţa, Spania şi Germania, care nu sunt oricine în handbal.

La fel, respect şi pentru Radu Voina şi Luminiţa Huţupan, precum şi pentru reacţia neaoş mioritică (dar normală) a domnului Cristian Gaţu ("P.... mă-sii ălora care vor numai victorii. Ne-am menajat jucătoarele, ce vor? Trebuie să ne păstrăm pentru semifinală şi finală. Vrem să ne întoarcem acasă cu cea mai uşoară medalie. Vreţi să ne rupem acum pentru meciul de sâmbătă? Avem obiectiv să batem Suedia, nu cu Rusia") în faţa celor care vor victorii cu orice preţ înafara oricăror considerente strategice.

În paralel, mă uit, "uşor" detaşat, la inepţiile debitate de diverşi comentatori sportivi care disecă faptul că fetele nu au făcut mai mult. E penibil (părerea mea) să te arăţi competent prin a arăta ce ar fi putut face alţii, când cea mai mare performanţă "sportivă" proprie constă în căratul cumpărăturilor de la supermarket.

Singura comparaţie care îmi vine în minte între protagonişti (fetele din naţională şi chibiţii de orice natură) este între tastarea greşită a PIN-ului la casă de la supermarket, comparativ cu ratarea unui şut în finala mică a campionatului european de handbal feminin. Trageţi singuri concluziile. :))

Probabil că stresul este similar. :D

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Suspiciune metropolitană balcanică

Cred că a durat mai mult timp să scriu titlul decăt întâmplarea pe care urmează să o povestesc. :))

E unul dintre week-end-urile acelea de lucru în care, după ce ai tras tare toată săptămâna (şi încă câteva înaintea ei :) ), îţi rămân (sau apar pe parcurs) câteva deadline-uri pe care e musai să le respecţi. Aşa că trag de mine şi, după ce, spre surprinderea mea, reuşesc să mă trezesc la o ora matinală pentru mine sâmbăta, mă stabilesc la calculator şi...

Buuun. Pe la două, după două cafele strong, mi se face chef de ceva dulce, mă "ambalez" corespunzător pentru vremea de afară şi cobor să-mi iau ceva de la cofetăria de la parter. După câteva ore de stat cu ochii în calculator vremea mocirloasă de afară ajunge să mă destindă, frigul să mă învioreze şi chiar să am un început timid de zâmbet.

Intru, salut, îmi aleg ceva, şi în timp ce POS-ul face conexiunea, intră un nene sărit de 40 de ani, cu o căciulă pe cap primită la promoţie într-un bax de bere. Omul/ domnul, puţin nedumerit, îşi plimba privirea pe vitrina frigorifică în căutarea a ceva, vânzatoarea aşteaptă (să plec eu şi să comande dânsul) iar eu îmi strâng cumpărăturile şi mă întorc spre ieşire. Nevorbit din ziua precedentă şi inveselit de mohorala de afară, "risc" o întrebare: "Să vă recomand ceva?".

Domnul întoarce o figură mirat-nedumerită spre mine, zâmbeşte pe jumătate, mai mult din automatism ca răspuns la zambetul meu, şi se uită mai departe întrebător spre vânzatoare. Se pare că turul vizual efectuat nu i-a îmbogăţit bagajul de cunoştinţe în privinţa căreia era actor principal, aşa că se întoarce din nou spre vitrina frigorifică şi, cu o hotărâre în voce care contrasta cu culorile "duse" de pe căciula de tarabostes contemporan, zice: "Daţi-mi două Ana". Hmmm.

La o întâmplare şi reacţie similare am fost martor şi actor zilele trecute la coadă la furnizorul de Internet. Tot aşa, după o zi (de data asta zi, nu săptămână) de muncă, mă duc să modific contractul de Internet (primeam bandă dublă în acelaşi preţ). Acolo, coadă şi un singur salariat la "comercial persoane fizice" (am aflat ulterior că era una dintre locaţiile "norocoase" să aibă doi salariaţi la "comercial", unul pentru persoane fizice, cel din faţa noastră, a celor de la coadă, şi unul pentru persoane jurididce, dar care îşi terminase programul, spre dezamăgirea unui domn care vroia să transfere contractul de pe firmă pe numele lui).

Avansul mediu era de un client la 10 minute. Am descoperit asta după un calcul profund ştiinţific cu ceasul la mână şi ochii pe el şi pe celelalte persoane de la coadă, după ce citisem toate afişele din raza vizuală.

Doi tipi din cei de la coadă vorbeau între ei (lângă mine) despre una, alta. La un moment dat îşi puneau problema dacă vor vedea (respectiv avea recepţie) HD la televizorul actual. Cum avusesem o experienţă oarecum apropiată, am intrat în vorbă şi am zis că, indiferemt de semnalul primit, ce apare pe ecran depinde de tipul televizorului, dacă e HD sau nu, iar cele ca al lui, cu o vechime de doi ani sau mai mult, era puţin probabil să fie HD. Mă rog, până la urmă, o presupunere intuitivă, era o reacţie informativă, nu de tipul "să moară şi capra vecinului", respectiv "sâc, că ce vrei mata nu se poate".

La fel, omul s-a întors surprins, dar a fost mai receptiv/ deschis decât cel din cofetărie Poate doar din plictiseala acumulată de când stătea la coadă sau interesul în privinţa soluţionării nedumeririi, l-au determinat să schimbe câteva vorbe cu mine. Se pare că costumul din dotare (care mă punea în valoare la coadă :) ) a "bătut" polar-ul cu care eram îmbrăcat în cofetărie. Dintr-una în alta, au intrat şi alţii în discuţie, subiectele au devenit variate, ce mai, atmosfera s-a însufleţit. Dacă se ănsufleţea mai mult mai aveam puţin şi dădeam bairam. :))

După puţin timp toată lumea a reintrat în carapace, se auzea tastatura calculatorului, ce vorbeau doamnele de la casierie... Aici, ceva interesant. La toate locaiile companiei/ firmei găseşti unu-doi salariaţi la "comercial"/ contracte, dar sunt vreo patru-cinci casieriţe, să nu se plictisească lumea la coadă şi să plece înainte să plătească. :))))

Şi acum, puţine cuvinte despre titlu, că tot sunt în pauză de masă de la lucru. :)) Deşi cuvintele explică complet, concis şi exact ceea ce am vrut să spun şi am povestit mai sus, ar fi mai potrivit în altă parte, e puţin pretenţios, recunosc.

Le iau totuşi pe rând. Suspiciunea... e destul de clar, dar doar "suspiciune" mă ducea cu gândul la filmele lui Hitchcock, aşa că mi-am zis că mai are nevoie de ceva pentru un titlu. "Metropolitană"... avem ambiţia că Bucureştiul este o metropolă. "Balcanică"... cred că aici, intuitiv, putem conveni că avem nişte tare specifice zonei.

Din motive de istorie mai veche sau mai recentă, suntem suspicioşi faţă de cei din jur, iar la coadă cu atât mai mult, zic eu, că istoria semi-recentă ne dă dreptate. Coada (la orice, ca în reclama cu pitici, "creditul pentru orice" :)) ), este expresia supremă a tendinţei spre ordine la români. :)) Oriunde văd o coadă, românii se azază la ea, deşi de multe ori nu ştiu ce "se dă". Am v[yut asta recent la un reportaj/ ştire văzută cu coada ochiului pe unul din posturile TV, nici nu ştiu exact despre ce era vorba, dar reporteriţa îi intervieva pe cei de la coadă şi răspunsurile variau de la "eram curios ce se dă" la "am auzit că e o promoţie"...

Constat nu cu resemnare, nici cu satisfacţie (ar fi şi culmea), ci cu realism şi deschidere pentru a putea schimba ceva, chiar dacă asta înseamnă doar a ieşi din amorţeala citadină şi a vorbi cu un necunoscut la coadă. :)

Şi asta... nu cu voce tare (ca să fim auziţi bine şi să dăm bine în faţa celorlalţi de la coadă cu cât de fermi, intransigenţi şi/ sau informaţi suntem) despre cât de încet se mişcă cei de la ghişeu, cât de incompeneţi sunt sau cum am şti noi să organizăm activitatea lor pentru ca lucrurile să meargă "ca unse".

Cred că m-am depărtat de la subiectul iniţial şi am divagat, e timpul să mă întorc la muncă, aşa că mă opresc aici. Să aveţi un week-end placut, o săptămână uşoară, Sărbători Fericite (dacă nu mai scriu nimic până la Crăciun) şi numai bine!

duminică, 17 octombrie 2010

Relay Man


Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:




sâmbătă, 21 august 2010

Nu conteză cât de lung am părul

(versuri Colibri: Nu conteză cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc)

În iulie am fost să donez sânge. Tocmai se anunţase că bugetarii vor avea salariul redus cu 25%. Era înghesuială, unii veniseră cu jumătate de oră înainte să înceapă programul.

Eu eram pe jumătate adormit, nemâncat şi nebăut (adică fără cafeaua de dimineaţa la activ). În jur, o frescă fidelă a României de azi, nu cea din tabloide, ci cea de pe stradă.

Dacă nu ştiaţi (constatare personală, mă gândesc să o înregistrez la OSIM :)) românul bugetar (undeva pe la jumătatea lanţului trofic* uman, dar destul de asemănător cu românul obişnuit, romanus communalis pe numele lui latinizat :) ) este extrem de critic cu cei din jur şi foarte indulgent cu sine însuşi. Adică, atunci când este client, toţi trebuie să zbârnâie în jurul lui pentru a îl servi şi a nu-i consuma timpul preţios, iar când e vorba de prestaţia lui, cuvântul de ordine e “merge şi-aşa”…

În aplicarea descoperirii de mai sus, o doamnă care la vârsta tinereţii sunt sigur că a frânt o sumedenie de inimi, având în vedere formele şi atitudinea, capta atenţia celor din jur prin comentarii privind proasta organizare a spitalului, timpul lung de aşteptare, timpul preţios al dânsei, cât salariu pierde prin faptul că e împiedicată să ajungă la serviciu (nu vă spun, că o să râdeţi şi nu e frumos, mai ales că probabil că nu o să piardă nimic) etc.

Trebuie să recunosc că limbajul non-verbal al sus-amintitei (timbru vocal, tonalitate, mimică, mişcare scenică – sper să nu mă fac de râs şi ce am enumerat să fie limbaj non-verbal) mi-au captat şi mie atenţia (sub forma unei irascibilităţi în creştere), până când am realizat asta şi m-am calmat instantaneu.

Aceasta fiind decorul, în scenă intră, foarte puţin observată, o tânără decentă, oarecum corpolentă, modestă, naturală, mă rog, ştiţi voi. Rromă. Noi restul, la un fel de coadă semi-organizată. După o privire circulară, se fixează pe doamna descrisă mai sus şi o abordează cu o decenţă care lipseşte multora, rugând-o să o ajute să completeze formularul obligatoriu pentru donare.

Reacţia doamnei a fost scurtă şi edificatoare în privinţa nivelului de oripilare produs: “Ce, nu şii să citeşti?!?!” Devenise evident, dar probabil că diferenţa socială era prea mare pentru a face călătoria necesară “în jos” şi a o ajuta pe tânără. Mă rog, imediat o doamnă mai în vârstă, retrasă până la acest moment, a preluat iniţiativa şi a abordat-o pe tânăra rromă şi i-a citit întrebările şi a bifat răspunsurile.

Fiecare a obţinut ce a dorit. Doamna a fost lăsată în pace, tânăra a completat formularul necesar donării, discuţia s-a stins şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Nu comentez, doar povestesc…

PS. Aceeaşi locaţie, prin martie, alţi actori, mult mai puţini. Printre donatori, o tânără (drăguţă) cu pantaloni de motor (piele, protecţii, croială specifică). Eu, încă adormit (…), o întreb pentru cine donează.

Fac aici o paranteză. Motocicliştii au destul de frecvent acţiuni de donare de sânge pentru cei care au accidente. Uneori se cunosc, alteori nu, dar se anunţă pe Net şi organizează donari de sânge pentru cei care sunt în operaţie. Pentru ca sângele să fie disponibil persoanei pentru care donezi, când donezi îi spui numele, spitalul şi doctorul care îl/o are în grijă, oamenii îşi notează şi, indiferent de compatibilitatea grupelor de sânge între donator şi primitor, persoana respectivă are rezervată câte o pungă de sânge pentru fiecare donare. Eu, cum nu donam pentru nimeni, m-am gândit că poate vreun motociclist are nevoie de urgenţă de sânge, şi să dau şi eu o mână de ajutor...

Revin. Fata se uită la mine mirată şi oarecum deranjată de întrebare, eu revin brusc la realitate şi înţeleg că am formulat prost întrebarea. Explic contextul, respectiv că i-am observat pantalonii, că am făcut legătura cu donarile de sânge pentru motocicliştii accidentaţi, mă rog, tot tacâmul. Fata înţelege contextul, i se luminează faţa şi îmi spune că donează pentru mama unei prietene. Discuţia se încheie.

După mai multe minute eu ies dintr-un cabinet, ea din altul şi avem o scurtă discuţie, respectiv ea îmi spune că se duce să bea o cafea că are tensiunea prea mică şi au respins-o, iar eu îi urez succes... Adică se duce să bea cafeaua deoarece după asta o să-i crească tensiunea, se întoarce şi donează. Eu îmi văd de ale mele, când ajung la serviciu povestesc ce şi cum.

Comentariul colegelor: “Bă, da’ prost eşti! Ce ocazie mai bună să o inviţi la o cafea decât asta?!?!?, de fapt să accepţi semi-invitaţia ei. Fata drăguţă, motociclistă, zice că se duce la o cafea şi tu stai ca mortul?!?!?”.

Nu comentez, doar povestesc....

* Iniţial am scris, din greşeală, “şanţul trofic uman”. )

duminică, 15 august 2010

Charlie Chaplin - This is My Song

Fantastic! Pentru nostalgici/ romantici...







Politeţea în traficul bucureştean - contradicţie în termeni sau stare de normalitate?

Ieri (sâmbătă) veneam pe Virgiliu ca să merg spre Calea Victoriei pe Berzei. La intersecţia Virgiliu-Berzei e o intersectie destul de păcătoasă din perspectiva acordării priorităţii, dar cei care trec des prin zonă nu au nici o problemă cu asta.

Mă rog, la ieşirea din Virgiliu vreau să fac stânga spre Matache, cînd un Tico alb (condus de un puşti preocupat mai mult de discuţia cu amica din dreapta decât de regulile de circulaţie) care venea de pe General Berthelot îmi taie calea spre Ştirbei. Politicos, îi semnalez (cu claxonul) eroarea de a nu fi acordat prioritate de dreapta. Cu un exces de politeţe, puştiul îmi semnalează (cu degetul mijlociu) că apreciază intervenţia mea şi ca îmi mulţumeşte pentru a-i fi acordat prioritate, chiar dacă nu avea.

Satisfăcuţi de rezultatul întălnirii, eu - că nu mi-am buşit maşina din cauza unui inconştient, el - că şi-a aratat calitaţile de macho în faţa domnişoarei care îl însoţea, ne-am văzut fiecare de drumurile noastre.

Dar... există speranţă. Politeţea în trafic nu e caracteristică doar sfârşitului de săptămână, ea poate fi întâlnită în fiecare zi. Oricum, pentru mine este un mod revigorant de a-mi începe ziua de muncă. Întâlnesc nenumărate (pentru că nu le număr) cazuri similare de politeţe în trafic pe numai patru kilometri până la serviciu, chiar dacă traseul e de tip "reverse traffic" şi înghesuiala e mai mică.

Să conducem bine! Şi să trăim sănătoşi!

luni, 9 august 2010

248 km/h

A fost odată ca niciodată o ţară, nu spui care, monşer, că se duce vestea, în care autorităţile erau incapabile să impună respectarea Legii. De dragul Poveştii, hai să zicem că Legea de care vorbim e Codul Rutier. Fie că amenzile erau prea mici (cele mai mici din toate ţărişoarele din împrejurimi) şi nu impresionau pe nimeni, fie străjerii Regelui, pardon, Poliţia, era subnutrită, slab echipată, redusă cu 25% sau înclinată spre "iertarea păcatelor" săvârşite împotriva Legii în schimbul unui mic obol oferit pe altarul suferinţelor proprii, fie supuşii erau genetic înclinaţi spre căderea în păcat şi, pe cale de consecină, spre încălcarea Legii.

Acestea fiind spuse, într-o zi de odihnă (a se citi week-end) în care şi ceasul de perete se oprise să se răcorească la umbră, străjerii (Poliţia) văzură un zmeu urâcios (şofer) conducând cu 248 km/h pe Autostrada Soarelui, record naţional pentru ce a prins (şi înregistrat) până acum Poliţia Română în mod oficial. În paranteză fiind spus, sunt sigur că asta nu e viteza maximă cu care se conduce pe străzile României.

Bun. Omul a încălcat legea, a fost identificat, oprit, a plătit amenda (oare cât l-o fi "durut" o amendă de 500 ron când conduce un Porsche??), i s-a reţinut permisul, o perioadă va fi pieton. Fie nu-l interesează dacă conduce cu permis sau fără, fie va reuşi să-şi scoată permisul din ghearele Zmeului (Poliţiei) cu ajutor de la Zâna Măseluţă, Zeul Zeilor, Regele pescar sau cineva de pe acolo. Dacă repetă povestea e posibil să stea pedestru mai mult timp. În principiu, aici ar trebui să se termine povestea. Sau, dacă se termină aici, n-ar trebui să fie nici o poveste, dar de fapt de aici începe adevărata poveste.

Văd pe toate posturile de televiziune o sumedenie de persoane care comentează evenimentul cu o preocupare şi o înverşunare demne de o cauză mai bună. S-or fi temrinat subiectele de emisiuni?!?!?! Dincolo de banalul evenimentului, respectiv încălcarea vitezei maxime de deplasare pe secţiunea de drum pe care persoana respectivă se deplasa, nu s-a produs nimic remarcabil. Omul a fost depistat în off-side, a fost identificat, a plătit amenda, va rămâne fără dreptul de a conduce pe o perioadă care este stipulată de Codul Rutier... Cam asta, aici ar trebui să se termine povestea. În alte ţări un astfel de eveniment este menţionat doar într-un registru de amenzi, nu în prime-time la toate televiziunile.

E drept, putea să se întâmple un accident. Nu s-a întâmplat. Ăsta e şi scopul amenzilor, să descurajeze comportamentul neacceptat din punct de vedere social şi să încerce să preîntâmpine evenimente rutiere nedorite. Dacă ne nemulţumeşte conduita unora şi altora în trafic înseamnă că asprimea legilor nu e suficientă şi/sau că cei care o aplică nu o fac suficient de hotărât. Nu comentez mai mult, firea umană este făcută să se împotrivească restricţiilor, oricare ar fi ele. Hai să fim sinceri, oricare dintre noi "calcă" pedala mai mult sau mai puţin şi scapa de braţul vigilent al Poliţiei Române. E drept, nu cu atât de mult, ci cu 5, 10, 15 km/h, fiecare după "inspiraţia" de moment.

Ca paranteză, am auzit în mod repetat relatări de prin alte ţări unde atunci când depăşeşti viteza te opreşte un ofiţer politicos, îţi (ex)pune ce ai făcut, cât te costă, îţi taie chitanţa, tu plăteşti (fie că n-ai văzut indicatorul, fie ţi-ai asumat riscul), şi pleci mai departe. Totul cu amabilitate şi ca o stare de normalitate. Pentru documentare vă recomand link-ul http://www.automarket.ro/stiri/elvetia-amenda-de-1-milion-de-dolari-pentru-o-viteza-de-290-kmh-32404.html. Există ţări în care dacă arunci un chiştoc de ţigară pe jos (sau alte infracţiuni prevăzute de Legea locală) rişti să dai faliment, şi atunci te abţii, sau te refulezi acasă sau unde se poate.

La noi, depăşirea vitezei NU este un eveniment pentru că toată lumea depăşeşte viteza legală, dar dacă ai un Porsche alb devine eveniment monden. Întâmplător, un Porsche nu e chiar atât de scump pe cât credeam (am căutat pe Internet), iar la mâna a doua poate fi chiar "rezonabil", mai ales dacă ţi-l iei de la un proprietar care a avut grijă de el.

Nu comentez cu cât a depăşit persoana respectivă viteza legală, este impresionant dar nu atât cât să justifice numărul emisiunilor TV pe tema asta, altceva mă deranjează. Am văzut la un post de televiziune o masă rotundă special adunată/ întrunită/ concepută/ ceva, acolo, exact pe marginea acestui subiect. Era un domn, probabil de specialitate, care cataloga şoferul respectiv ca având tendinţe parasuicidale. Ha?!?!?

Eu înţeleg pe cineva căruia îi place viteza. Chiar am avut ocazia să merg cu o maşină tunată la 700 CP. Hhhhhhhrrrrrrrrr!!!! Pricelesssssss!!!! Nu aprob încălcarea legii, dar să spun despre cineva că are tendinţe parasuicidale pentru că îi place viteza.... Hmmmmm. Cam mult.

Cei care mă cunosc ştiu cum şofez, cum schiez, cum încerc să trăiesc. Slavă Domnului, până acum nu am avut nici un eveniment semnificativ, dar "urme de bună purtare" am câteva. :) Pe pârtie "prind" 80-100 km/h, la volan sau pe motor...... nu comentez :)))))), am înotat pe lângă piranha, dar ... tendinţe suicidale ?!?!?

Hai să trăim bine şi intens. :)))))))))))))

luni, 2 august 2010

Horologium

În urmă cu ceva timp am primit cadou un ceas. Frumos. Foarte. Foarte probabil şi scump.

Frumos până i-am rup arcul. Simplu. Când l-am întors m-am înfipt în el mai mult decât ar fi trebuit şi l-am rupt. Vreo jumătate de an am umblat fie fără ceas fie cu unul mai vechi.

Am zis totuşi să-l duc la reparat. M-am interesat în stânga şi în dreapta, am căutat pe net. Am găsit. Horologium (sau Horologivm).

Am fost, am zis ce problemă are, l-am lăsat. După ceva timp mă sună cineva şi îmi spune ce probleme are, că îi trebuie un arc nou şi o curăţare, îmi spune şi preţul. După jumătate de an de la achiziţie nu ştiu de ce curăţare avea nevoie, dar cum era deja demontat de vreo săptămână, acum era clar că trebuia curăţat (cu vibraţii, m-am documentat, chestie complicată, monşer).

Timpul estimativ - 20 de zile lucrătoare. Surpriză, după vreo săptămână era gata, probabil se întorsese din concediu ceasornicarul cu specializare pe ceasul respectiv, sau s-au gândit că dacă mai întârzie îmi iau jucăria şi plec în altă parte, ceea ce şi aveam de gând să fac.

Zis şi făcut. Mă duc la magazin. Mă anunţaseră vineri, le-am spus că ajung luni, ceea ce s-a şi întâmplat, om parolist, ce mai. Presupunerea mea fusese întemeiată, ceasul era oprit pentru că nu îl mai întorsese nimeni. Dacă cineva îşi bătuse capul să-l potrivească, acum era clar că nu era fixat (un ceas mecanic cu indicator rezervă de arc şi indicator pentru fazele lunii este livrat potrivit şi mergând, dacă firma se respectă). Pentru "firma" clamată, impardonabil. Plus că domnul care mi l-a livrat a început să potrivească ora... rotind butonul în sens invers. Hmmmmm!

Okay, plătesc, ajung acasă. Ceasul merge "oarecum". Adică minutarul şi orarul par să se sincronizeze până acum, secundarul în schimb e din alt film. Mai stă, se mai gândeşte, mai merge puţin, iar stă, iar o ia din loc.

Garanţia e de 500 de zile, dar deja mi-e frică să mă mai întorc la Horologivm.

PS. Cureaua e montată invers....

PPS. M-am întors la magazin, le-am spus ce probleme are. Au fost foarte politicoşi, culmea e că atunci când am ajuns secundarul iar făcea probleme, am semnat o nouă foaie de service şi am plecat. A trecut o săptămână, vineri m-au sunat să vin să îl iau. Până acum (au trecut 24 de ore) totul e în ordine, secundarul merge bine, cureaua e pusă corect, chiar i-au pus un strop de lipici pe curea că era puţin dezlipită (îi rugasem eu să o lipească, aşa, ca act de curtoazie din partea unei "case" care se respecta). În schimb, complicaţia (care indică fazele lunii) a rămas în aceeaşi stare ca atunci când am lăsat ceasul la reparat. La noapte o să mă uit la lună şi o să o potrivesc ...

duminică, 1 august 2010

O zi MASO

Ziua MASO a fost de fapt o frumoasă zi petrecută la munte, deşi poate duce cu gândul fie la tehnici de relaxare (mie îmi aduce aminte de OSHO, care de fapt nu e tehnică de relaxare, dar, mă rog) sau la masochism. MASO vine de la iniţialele participanţilor, şi ar fi putut fi o zi “AMOS”, dar în mare parte a timpului, asta (MASO) a fost şi ordinea în care am mers pe cărare. :)

Povestea începe cu mult înainte, respectiv luni, când am început să punem week-end-ul la cale pe email. Ca nişte angajaţi “white-collar” care se respectă, după ce am schimbat o sumedenie de emailuri şi am dezbătut ‘j de variante (destinaţii şi opţiuni de cazare), am ajuns la o concluzie abia în ultimul moment, adică vineri pe la ora 22. Sună cunoscut? :)

Vineri am reuşit să respectăm ora de întâlnire (cu aproximaţie :)), ne-am aburcat în maşină şi am luat cap-compas Buşteni. Pe drum am “ratat” cu graţie o căruţă care “valsa” pe DN1 şi încă câţiva şoferi încă adormiţi care, ca stil de deplasare, nu erau departe de căruţa în discuţie. Norocul meu că am avut companioni logoreici, care m-au ţinut treaz (în altă ocazie, cu ani în urmă, am aţipit la volan de vreo zece ori într-un interval de vreo câţiva kilometri, ultima dată pe contrasens cu un tir în faţă care claxona de zor, dar asta e altă poveste).

Nu-mi aduc aminte multe din subiectele discutate (cafeaua cred că e de vină, sau vârsta), dar prin Poiana Ţapului ajunsesem la NLP (Neuro-Linguistic Programming) după ce aflasem o sumedenie de lucruri despre cum e prin Malaezia, Ucraina, Germania, Indonezia, Hong Kong, Bali şi Cambodgia (toţi companionii erau mai umblaţi prin lume decât mine). Asta a fost un alt noroc, că mergeam cu companioni culţi şi “umblaţi”. Oricum, după vreo oră şi ceva am ajuns cu bine în Buşteni.

După ce am petrecut o eternitate să găsesc un loc de parcare şi să mai cumpărăm ceva de-ale gurii (joi la ora 22, când ne hotărâsem unde şi ce facem nu mai era nimic deschis prin Bucureşti), am purces pe traseul marcat cu triunghi albastru. „Lejereanu”, ca să zic aşa, traseu de încălzire în lipsă de altceva. Deh, dacă ajungi să te “încălzeşti” pentru mers pe munte la sfârşit de iulie înseamnă fie că ai o problemă la “mansardă” dacă zici că îţi place muntele, fie că lucrezi la vreun birou pe undeva şi în week-end pici de oboseală. Noi eram pe undeva pe la mijloc.

Traseul, cam “autostradă”, toţi “pantofarii” pe el. La bifurcaţia între triunghi albastru şi bulină roşie, eterna dilemă, care e traseul spre cascadă. Mai departe, ce să zic? Traseul “bătut” de fiecare din echipă de nenumărate ori, nici o surpriză, doar motiv de ieşit din Bucureşti…

Scurtez povestea. Pe traseu am vorbit vrute şi nevrute de care nu îmi mai amintesc, că mă încearcă vârsta. Am ajuns la intrarea pe Brâu, am găsit intrarea fără probleme (traseul e nemarcat, dar cu un an în urmă m-a iniţiat un mare expert în ale munţior), am mai mers puţin ca să fim siguri că nu e altă intrare, am păpat nişte sandwich-uri, bomboane de Chişinău şi ce a mai supravieţuit prin rucsacuri până la 1800 metri, şi am intrat pe Brâu.

Traseul, deşi nemarcat, destul de “lejereanu”, ca să zic aşa. După vreo 100 de metri însă deja găsisem vreo 4-5 urme de urs (constipat vreo două săptămâni sau mai mult) care îşi rezolvase problemele pe cărare. Hmmmm! Nu bun! Deja ne gândeam cum am ieşi dintr-o întâlnire cu mama urs, iar variantele luate în calcul erau de genul: "Vai, ce bine vă sta cu blana aceasta, vă face mai suplă", sau "Ce mult vă semană puştiul, se vede că e al dumneavoastră", sau "Tatăl e prin apropiere? (Nu) ne-ar plăcea să îl cunoaştem".

Ne-am oprit şi am ţinut sfat democratic. Fac aici o paranteză, prin “vot democratic” pe munte eu înţeleg că dacă cineva din grup nu poate sau nu vrea să facă un anumit traseu (alegere între o variantă mai dificilă şi una mai facilă), tot grupul alege varianta mai facilă. Capra (sălbatică) pe care am vazut-o vreo 100 de metri în faţa noastră nu a fost un fapt care să ne încurajeze. Deci am votat dacă să mergem înainte pe Brâu sau să ne întoarcem, şi am făcut cale întoarsă.

Dacă nu am fost agresaţi de urs asta nu înseamnă că restul vieţuitoarelor ne-au lăsat în pace, chiar dimpotrivă. Unul dintre participanţi a vut chiar de suferit “major” în urma unei agresiuni impardonabile din partea unei gâze care a atentat la burdihanul subiectului în discuţie, cu mâncărimi de care îmi pot imagina doar din relatări, dar cu o umflatură pe care o pot aprecia vizual ca semnificativă. :)

Nu ştiu care a fost cauza, nemâncarea (până la sandwich-uri nu mâncasem nimic), cafeaua de dimineaţă (pe care am schimbat-o recent), oboseala (în ultimele săptămâni am dormit impardonabil de puţin), lipsa de chef (restul traseului nu era atractivă, eu venisem pentru Brâu), genunchiul beteag (care m-a “apucat” pe la jumătatea urcuşului), vârsta sau problemele de sănătate (plămânii, cei care mă ştiu cunosc subiectul), dar eu avansam din ce în ce mai greu. La canton am făcut pauză de sandwich şi am votat din nou în privinţa traseului. :)

Am ales să mergem la Piatra Arsă (varianta era să mergem spre Caraiman şi să coborâm pe Jepii Mici), unde fiecare s-a alimentat cu ce a avut poftă din meniu (eu am înfulecat o ciorbă de văcuţă după ce am dat gata un Pepsi rece). Brusc, tuturor ne-a revenit culoarea în obraji. Eu datorită ciorbei, alţii datorită berii. :)

La o masă învecinată erau câteva fete cu antronorul, care tocmai particiaseră la un (semi)maratonul prin preajmă şi aveau masa plină de trofee şi diplome tipărite/inscripţionate bilingv (română şi maghiară), prilej de poze cu cupele. Fetele, varianta feminină a lui Paţaichin, nici nu mă mir că aveau atâtea cupe....

Dată fiind ora înaintată, singură variantă rămasă era coborârea pe unde am venit, ceea ce am şi făcut. Traseul a fost instructiv, am discutat şi/sau aflat lucruri noi despre filmul francez de artă contemporan (din care am înţeles că nici pasionaţii nu înţeleg mare lucru, fapt care m-a mai liniştit), programele de spălat la maşinile automate, detergenţi, programare şi testare programe informatice, autori SF (Stanislaw Lem, Arthur C Clarke, Frank Herbert, Isaac Asimov) şi încă câteva subiecte captivante de care nu îmi mai aduc aminte. Esenţialul e ca am vorbit tot timpul. Dacă nu ar fi fost genunchiul stâng (acelaşi care m-a “lăsat” pe la jumătatea maratonului de anul trecut), ar fi fost o zi (semi)perfectă.

Ajunşi jos, ne-am schimbat hainele şi încălţările (care a avut cu ce) şi am tăbărât pe cofetăria arhicunoscută, de unde recomand cu căldură prăjitura “Ora 12”. Nu e o superprăjitură, dar este făcută în laboratorul propriu, e cea mai bună din ofertă şi după o zi de mers pe munte e fantastică.

Dacă am ajuns să scriu acest post înseamnă că am ajuns cu bine în Bucureşti, chiar dacă pe câţiva kilometri buni am fost singurul (semi)treaz din maşină. :)

joi, 29 iulie 2010

Hărţi şi drumuri

Zilele trecute mi-am cumpărat o hartă rutieră, mi-am zis că efervescenţa din ultimul deceniu din infrastructura românească impune o actualizare a instrumentului meu de orientare rutieră. Oricum, să continui să te orientezi rutier cu o hartă poate fi privit, de un privitor neutru, fie ca o evidentă cramponare în trecut, fie ca un romantism incurabil.


Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.


Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.


Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.



Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.

Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.


Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...


Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.

Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!


Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.

luni, 5 iulie 2010

Răsplătiţi menestrelul

În poveştile şi filmele copilăriei, menestrelii, trubadurii, artiştii ambulanţi şi alţii asemenea, după ce îşi încheiau repertoriul se înclinau în faţa audienţei, rosteau un text care aproximativ începea cu "dacă v-a plăcut...." şi treceau printre rânduri cu un vas, o tichie, o căciulă, ceva, acolo, să strângă răsplata muncii lor artistice. În funcţie de locaţie, se accepta şi plata în natură, respectiv ouă, gaini, legume, alte lighioane, în funcţie de calitatea actului artistic, înclinaţia spectatorilor spre cultură şi puterea financiară a fiecăruia.

Cum viaţa nu e gratis, am încercat să mă orientez şi eu şi am pus câteva link-uri spre nişte site-uri care promovează pasiuni de-ale mele, respectiv eMag, Sonycenter şi F64. În principiu, dacă cineva intră pe blog-ul meu, dacă se plictiseşte citindu-mi poveştile şi atenţia îi este atrasă de unul dintre bannere şi dă click pe ele, lasă în urmă nişte cookies precum Hansel şi Gretel, iar dacă achiziţionează ceva de pe acolo, eu primesc un comision. Evident, până acum toată lumea a fost captivată de poveşti şi n-a văzut bannerele, deci nu m-am îmbogăţit.

N-aş fi amintit de această facilitate dacă nu ar fi crescut TVA. Care e legătura? În ultima lună am stat pe net cu orele ca să mă decid ce aparat foto să-mi iau, dar valul fiscal m-a lovit înainte să ajung eu la vreo concluzie. Partea bună (pe care o împărtăşesc pe această cale aici) este că majoritatea comercianţilor (inclusiv cei amintiţi, sau o parte a lor, vă las să descoperiţi care) au lansat o promoţie (până la 31 iulie) prin care returnează TVA sub formă de voucher reutilizabil la o comandă ulterioară. Dacă mai pui la socoteală că preţurile au crescut mai puţin decât TVA înseamnă că ieşi mai ieftin acum, după creşterea impozitelor.

În caz că vă face cu ochiul ceva de pe site-urile respective şi criza nu v-a pus la pământ, când vă decideţi să achiziţionaţi ceva şi, bineînţeles, dacă v-a plăcut ceva din cele ce-am scris pe-aici, intraţi pe blog, click, click, daţi număr card sau optaţi cum vreţi să faceţi cumpărăturile (vedeţi că sunt şi nişte promoţii cu plata prin card cu trei luni perioadă graţie şi dobândă zero la plata integrală a ratei), eu mă uit lung la comision (că trebuie să depăşească o anumită sumă înainte să îl pot retrage) şi toată lumea e fericită. Sau aproape.

Oricum, nu vă costă nimic... în plus. :))

marți, 25 mai 2010

Alpinet, dulce amintire, crudă experienţă

Se fac, cred, vreo zece ani de atunci. O prietenă m-a convins uşor să fac un traseu în Bucegii nordici împreună cu nişte prieteni de-ai ei, montagniarzi cunoscuţi pe net. Aşa am aflat de Alpinet.

M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.

Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:












În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.

Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.



Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.


De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:


Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.

Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.

Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.

Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).

Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))

Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?

N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.














Dacă n-ar ieşi o cruce dintre "valurile" alea, la fel aş zice şi eu…..













Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...

vineri, 14 mai 2010

I am pretty! Vote me!

(post refăcut/ actualizat)

Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)

Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.


Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...

Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.










Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…

Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)

Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.

Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.

Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)

Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!

Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)

duminică, 4 aprilie 2010

Vama Veche de Paşte

Hristos a Inviat!

Vă invit să vedeţi Vama Veche aşa cum e ea azi.... cu apă, nisip, corturi, pistă de biciclete, asfalt, vile şi amintiri.

Am recunoscut cu mai multă sau mai puţină greutate "stabilimentele" de tradiţie mai veche, adicătelea "La Mitocanu'", "La Ovidiu", "El Comandante", "La Bibi", "Stuf". Toate apar în pozele alăturate. :))

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie cel mai mult îmi place Vama de acolo de unde începe nisipul şi unde se termină orizontul....

Azi marea a fost la fel ca în '97... :)))


















sâmbătă, 27 martie 2010

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....

luni, 15 martie 2010

Poveşti de serviciu – Arthur Andersen (1)

În Arthur Andersen (AA) am ajuns din Bancorex. Am trimis un CV prin vara lui 1998, mai mult la nimereală, m-au chemat la interviu prin ianuarie 1999. :)

Am dat interviu cu două doamne. Nici nu prea ştiam cine e AA, eram relaxat complet, discuţia a decurs excelent, le-a plăcut de mine, la final mi-au cerut să mai aştept puţin, să vorbesc şi cu GM-ul (General Manager). Am vorbit şi cu el, şi lui i-a plăcut de mine, m-a întrebat când pot începe. Aici începe legenda; i-am cerut 48 de ore să mă gândesc şi să dau un răspuns. :)))))) Omu’ a făcut ochii mari (probabil a crezut că sunt sărit de pe fix) dar a zis okay. După 46 de ore sunam şi spuneam că accept oferta. :))) Nici nu mă mai ţinea minte, a zis okay. :)

Pe vremea aia AA era primul între Big Five în lume, chiar şi după ce Accenture (fosta AA Consulting) se desprinsese cu totul. Povestea e mai lungă dar, pe scurt, AA a creat o companie de consultanţă care în timp a devenit mai profitabilă şi mai cool decât afacerea iniţială. Natural, au început să apară întrebările de genul “cine pe cine cară în spate”, care s-au terminat la tribunal şi cu plata a vreo 3 miliarde de dolari de către Accenture (AA Consulting) către AA pentru a deveni independentă.

Aici am învăţat ce înseamnă cu adevărat o organizaţie globală. AA avea o armată de oameni care lucra numai la înglobarea într-o bibliotecă globală online a celor mai recente învăţăminte dobândite din contractile de audit sau consultanţă de-a lungul şi de-a latul globului. Aveai în orice moment suport (sprijin) online pentru absolut orice problemă. Dacă aveai timp (o absurditate în AA, recunosc), puteai naviga şi găsi răspuns la orice nedumerire în domeniul contabil şi de audit.

Ştiu că AA a fost crucificat după “episodul” Enron, dar la fel de bine putea să dispară şi (parcă) KPMG după “episodul” Parmalat şi, mai recent, Ernst&Young. Surprinzător de transparent, dispariţia unuia sau mai multor “jucători” a fost împiedicată de entităţile de reglementare deoarece nivelul de concentrare ar fi devenit excesiv.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Bottom line (şi închei), sunt mândru că am făcut parte, chiar şi pentru puţin timp, din Arthur Andersen. Cine vrea să facă mişto de mine, e liber s-o facă, nu schimbă lucrurile cu nimic….

AA m-a angajat pentru experienţa bancară (singura, înafară de managerul- manageriţa proiectelor bancare pe care am lucrat). Pe undeva, mi-e dor de deplasările de atunci, dincolo de inconvenientele dormitului prin hoteluri; călătoritul se pare că m-a “prins“ odata pentru totdeauna….

Una dintre misiuni consta în revizuirea portofoliului de credite la o bancă în curs de privatizare (mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i :) ). Cred că am verificat 75 % din eşantionul de evaluat. Mergeam din sucursală în sucursală, câte o sucursală pe zi. Eşantionul îl stabilisem înainte, formatele de prezentare erau convenite cu banca, sucursala trebuia să prezinte dosarul aranjat cum trebuie ca să-mi facă munca uşoară.

În prima sucursală am “descălecat” dimineaţa devreme, dar dosarele au început să “curgă” cu greu, întâi cele “uşoare”. Pe la 4-5 dupa-amiaza parcursesem abia jumătate din portofoliu, dar toată lumea era relaxată şi zâmbitoare. :) Directorul de sucursală şi contabilul şef se îmbracă, sucursala se pregăteşte să închidă porţile, şi vine întrebarea inevitabilă: “Să vă pregătim maşina?”. Ăsta e fost momentul culminant. :)

Cade şi răspunsul: “Pentru ce?”. „Să vă ducă la sucursala următoare”, pică răspunsul, prompt. Aici urmează partea în care încerc să mă fac înţeles că am un eşantion pe care trebuie să îl verific înainte să plec, după care, în momentul în care cei de la faţa locului înţeleg că vorbesc serios, devin pământii-alb-galbeni-albaştri la faţă, nu neapărat în ordinea asta.

Am terminat pe la 1-2 noaptea. Bineînţeles, mi-am uitat laptop-ul în sucursală. Şoferul sucursalei m-a dus în oraşul urmator, m-am cazat pe la 3 dimineaţa, iar la 8 eram în sucursală, cu micul dejun “bifat”. Bineînţeles, laptopul mă aştepta în sucursală…..

Povestea se repetă într-o oarecare măsură…. La prânz, pauză de masă. Bineînţeles, durează o eternitate. Conducerea sucursalei le face semn ospătarilor să toarne…. Un ospătar chiar mi-a turnat în pahar printre degete, că pusesem palma peste pahar. :)

Povestea se repetă oarecum. Eram cu doi juniors, ea era deja volubilă şi nu se mai înţelegea nimeni cu ea, el a stat juma’ de ora cu un dosar în braţe, după care m-a rugat să-l preiau eu, pentru că el nu se mai putea concentra….

Începând cu următoarea sucursală dosarele au venit “şnur”, am terminat săptămâna lejer, renumele ne precedea suficient ca să nu repetăm experienţele din primele zile. :)

Încă două “episoade” pentru cei care nu s-au plictisit până acum:

1. Aveam întâlnire cu conducerea băncii pe care o asistam; echipa era formată din manager/ manageriţă şi încă câţiva, printre care şi eu. Discuţia se derulează ca de obicei, după care urmează “momentul” meu, respectiv managerul proiectului îi spune preşedintelui că e o problemă cu provizioanele de credit, şi mă invită pe mine să explic. Banca pusese o virgulă greşit în toate contracetele de garanţie, motiv pentru care eu consideram că trebuie constituie provizioane suplimentare de cca 400 milioane euro. Preşedintele ascultă, după care cere: “Chemaţi-l pe Ionescu” (pe şeful departamenului Juridic chiar îl chema Ionescu :) ). Omu’ intra în cameră cu sfială. Preşedintele mă invită să reiau explicaţia, seful pe Juridic ascultă şi tace. Preşedintele întreabă: “Ionescule, cum e?”. Omu’ devine şi mai palid, confirma că interpretarea e corectă. Vine şi replica: “Bine, Ionescule, du-te!”. O singură dată am mai văzut un om mai alb la faţă decât atunci şi, culmea, atunci era vorba de un negru surprins de furtuna pe Rio Negro (cu piranha în apă). În fnal asta a însemnat un surplus de provizioane de vreo 400 mil eur (prin 2000).

2. Era o sucursală undeva prin Bărăgan, pe-o vreme chiar ţineam minte şi numele. Totul mergea uşor, totul era “curat”, dar am întâlnit o doamnă mai emotivă. Probabil că am dat două pagini în loc de una, cert e că nu identificasem un document, şi am cerut să vorbesc cu administratorul clientului respectiv, să găsească documentul lipsă, timp în care am investigat/ revizuit alte dosare. După vreo două ore vine dirctorul sucursalei, oarecum sfios: “Ştiţi, doamna care administrează clientul...., e mai emotivă, s-a blocat, a trebui s-o trimitem acasă, uitaţi documentul”. Bineînţeles, caz închis. :))

Aceeaşi sucursală, alt dosar. Dau două-trei-zece pagini, după cinci minute îl clasific “pierdere”. Directorul sucursalei, să facă infarct. “De ce îl clasificaţi drept pierdere?, că şi noi tot în pierdere l-am clasificat, dar abia după ce contractul nu a fost executat, şi asta după doi ani. “Păi e ţeapă clară, locul de rezolvare a conflictelor comerciale e stabilit într-un canton chinezesc de care n-a auzit nimeni, iar limba de negociere e un dialect chinez....“. QED

Dacă nu v-am plictisit şi mai vreţi poveşti corporate, daţi semn. :))

sâmbătă, 13 martie 2010

Poveste de vacanţă – anti-teaser estival

Forgive me, Father, for I have sinned, nu am mai blogguit (vă rog, nu mă acuzaţi de blasfemie). Zilele trecute am primit mesajul “Te rugam frumos sa ne spui o poveste!”(un prieten mă provoacă din când în când la poveşti….).

An de graţie 1997. Eu – puţin mai tânar, aproape puşti. Pe atunci, angajat Bancorex (unora nu le place numele, preferă Banca Română de Comerţ Exterior). Vară. Chef de ducă.

De vreo câteva săptămâni vorbeam cu colegii de un week-end la mare. Bineînţeles, vorbeam mai mult de principiu, că aşa sunt discuţiile astea în majoritatea cazurilor. :)) Nu ştiu ce mi-a venit într-o zi, am dat sfoară în ţară (bancă) şi mi-am făcut bagajul. Rezultatul – eu şi patru fete cucuiete. :D

Nu vă gândiţi la “prostii”, trei erau colege de serviciu, a patra prietena colegului meu de bancă din facultate; nici acum nu mai ţin minte de ce el nu a venit în week-end-ul ăla. Una dintre ele e acum la Cosmote, primesc de la ea cel puţin o dată pe săptămână poante pe email, alta (şi fostă colegă de facultate) lucrează, cred, la Financiar pentru un producător de bere, iar de celelalte două nu mai ştiu nimic. Una dintre ele era ceva la 105-65-95, dar nu mai ştiu nimic de ea. :))

Am vorbit cu o tanti care locuia în Costineşti, am luat trenul şi duşi am fost. Cred că din Constanţa am luat un microbuz local, dar cert e că între şosea şi Costineşti am mers pe jos (vreo doi kilometri).

De aici amintirile sunt selective, dar pe alocuri savuroase.

Cum una din fete avea “tractoare” sandale din alea, cu toc de 20 cm, am preluat responsabilitatea unor bagaje al căror rost (volum) nu l-am înţeles în contextul unei escapade de week-end. :))

Aici se rupe puţin filmul memoriei, ce ţin minte e că ele dormeau într-un pat precum cei şapte pitici (doar că în povestea asta erau patru), iar eu pe peretele opus (adică patul era lipit de peretele opus).

Bineînţeles, dimineţile eram în picioare când răsărea soarele, aveam o timidă tentativă de trezire a “piticilor” (prin răsucirea uşoară a degetelor mari de la piciore), iar cum postul de radio (uşoare sforăituri) nu se schimba nici aşa, luam cearşaful şi luam cap-compas “zece-steaguri” (cine “ştie” înţelege).

Asta a fost introducerea. Restul urmează în ordine cronologică (conform memoriei din dotare).

Cred că ceea ce urmează se întâmpla duminică, după ce “piticii” au apărut la plajă mai tarziu decât în ziua precedentă, iar eu aveam vreo 50 de grade Celsius la nivelul pielii. M-a pălit cheful de alergat pe mal (fără mişcări de încălzire, fără nimic, pur şi simplu am zbughit-o) după ce stătusem (aproape) nemişcat câteva ore la soare. Credeţi-mă, una dintre cele mai proaste idei pe care le-am avut vreodată. Am “făcut” Costineştiul pe mal dus-întors, pe mal, prin apă şi nisip, ocolind toate castelele de nisip (şi ţâncii din dotarea lor) care-şi făceau veacul pe mal.

Rezultatul – m-am ales cu arsuri (uşoare) pe labele picioarelor (precizez, partea superioară, ca să nu faceţi mişto) şi meniscul rupt la ambii genunchi.

Pe moment, nu mi-am dat seama de nici una dintre astea. În tren, pe drumul de întoarcere, fetele au fost drăguţe cu mine şi s-au oferit să-mi aline usturimea arsurilor cu cremele din dotare. Admirabilă intenţia, devastator efectul. Am dat cu cremă, nu cu una, ci cu mai multe. Efectul – cremele au făcut reacţie chimică între ele, iar în scurt timp picioarele mi s-au infectat în aşa hal încât pielea era atât de umflată încât degetele picioarelor stăteau în aer vreun centimetru, trase înapoi de pielea umflată. Cine nu înţelege ce şi cum, să-mi dea un telefon sau un email, îi fac o schemă.

Vreo două-trei zile am umblat prin bancă în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi, până m-a văzut şeful şi m-a trimis la doctor (pentru infecţie, nu pentru cap).

Ţin minte că în perioada asta (de pantaloni suflecaţi) am avut o şedinţă interminabilă cu unul dintre clienţii (corporate) administraţi, cu picioarele umflate în pantofi (şi cu pantalonii purtaţi decent, nu "pescăreşte"), de număram fiecare secundă care trecea.

Oricum, asta a fost înainte ca durerea din genunchi (ţineţi minte, îmi rupsesem meniscul la ambii genunchi) să se potolească, adică după vreo lună, timp în care mergeam la serviciu cu dureri cum n-am mai avut niciodată. Asta (cu ruptul meniscului) mi s-a confirmat mai târziu, când am mers la medic şi am facut radiografii, adică vreo zece ani mai încolo. :))

Oricum, de-atunci nu mai pot începe o zi de schi fără o încălzire serioasă, toate cursele de maraton la care am participat se “rup” pe la jumatate şi restul îl parcurg cu dureri de genunchi ca cele de măsele, pe munţi sunt obligat să merg cu beţe de trekking iar dacă la birou mi se întâmplă să schimb direcţia de mers, ăla sunt….

A propos de munţi, anul trecut în primăvară eram în Piatra Mare, ca încălzire pentru traseele din an, şi coboram spre Şapte Scări. Bineînţles, cu beţele în mâini. Din vale urca un grup. Un tip pus pe glume îmi zice: “sper că se poate şi fără beţe” (mă rog, poate că nu reiese tot “spiritul” momentului, dar puştiu' vroia să fie spiritual). „Da, i-am zis, dar am probleme cu genunchii şi sunt obligat să le folosesc”. Nu voi mai folosi niciodată replica asta, omului i-a “picat” faţa de parcă ar fi aflat că omul de care făcea mişto (adică eu) avea o boală contagioasă mortală. :)))))))))))))))

End of story. Acum, concluzia: faceţi ce vă taie capul, dar atenţie la consecinţe. :))

S-auzim numai de bine!

luni, 8 februarie 2010

Leo

Ieri am primit comentariul "Hai mai Ovidiu,da-o-ncolo de treaba.Da' chiar nimic nu mai zici?Povesteste-ne si noua ceva acolo,orice...Cum ai fost la teatru,de ex"...

Nu am fost la teatru, am fost in concediu. Două săptămâni. În Austria. La schi. La buget redus. 47 euro cameră single demipensiune (mic dejun şi cină) în Ischgl (Ibiza munţilor) e aproape pomană. :))

A fost o experienţă interesantă. Dincolo de faptul că am o pasiune nestinsă pentru schi, concediul a fost de relaxare, de detoxifiere, de eliberare. Faţă de anii trecuţi, când schiam în fiecare zi de parcă ar fi fost ultima zi de schi din viaţă, anul ăsta am vrut doar să mă relaxez. Am schiat în ritmul companionilor. Am urmat toate pârtiile pe care au avut chef să schieze. Foarte puţin off-piste şi race. :))
Efectul asupra creierului.... super!!!!

Dincolo de schi, am cunoscut nişte oameni. Concediul are două părţi şi un intermezzo. O săptămână am fost în Ischgl, o săptămână în Finkenberg iar ziua de mutare am petrecut-o plimbându-mă puţin cu maşina prin Elveţia şi nordul Italiei. Toate au fost extraordinare, fiecare mi-a oferit experienţe deosebite.

Focalizez pe prima săptămână, Ischgl. Leo. Demipensiune. Am fost repartizat la o masă care iniţial era de două persoane. Eu şi Leo. Leo are 54 de ani şi e la pensie. A fost pilot de elicopter în armata germană. A "făcut" războiul din Kosovo împreună cu alţi colegi din NATO. I-a luat trei zile să străbată Germania pentru că s-a oprit pe la prieteni să povestească. Nu bea decât apă şi suc de mere. Gazdele din Ischgl îl cunosc de 20 de ani... E modest dar extraordinar de cult şi umblat. Ştie mai multă istorie decât mine. A călătorit prin toată lumea şi nu se laudă cu asta. Se "încălzeşte" dimineaţa pe pârtii negre, după care se duce pe off-piste.

Omul ştie cine a jucat în Roman Holiday (răspunsul e Audrey Hepburn şi Gary Cooper) şi ce scooter/ moped era în centrul atenţiei (Vespa). Ştie pe dinafară localităţile din Austria şi Venezuela....

Probabil că pe pârtie arată ca un prezervativ bleu pe fond alb (are un combinezon bleu de cine ştie când, am avut şi eu pe vremuri unul asemănător), dar ştie să savureze fiecare zi. Are un umor cazon care "merge" şi la civili. :))

Mai multe nu cred că ştiu despre el, dar atât cât ştiu e suficient. Mie mi-a plăcut aşa cum e şi v-am povestit şi vouă.