The Dark Knight Rises

Nu e vorba nici de Batman (Christian Bale), nici de Fatman (Val Kilmer).

Din străfundurile noastre neanderthaliene se ridică, cu o vigoare renăscută, o specie un timp crezută pe cale de dispariţie, dar cu atât mai periculoasă, şoferul de Bucureşti, sau vigilantele dâmboviţean.

Aflat în stare de beligeranţă continuă cu toată lumea, şoferul de Bucureşti nu are ca scop ajungerea la destinaţie, ci competiţia. Oponentul nu contează, ci competiţia în sine, de unde desprindem o primă caracteristică a acestuia, sportivitatea. :)

Asistăm la un fel de meci Dark Knight vs. Joker, Cavalerul Negru vs. Păcălici, Cavalerul Negru categoria supergrea vs. Cavalerul Negru categoria pană.

La fel ca Batman şi alţi vigilante, şoferul de Bucureşti apără adevărul. ADEVĂRUL lui. De multe ori prin vorbe, zicători (limbaj verbal), în şoaptă, ţipând sau mormăind în barbă (limbaj paraverbal) sau prin încruntare, gesturi sugestive, iar uneori cu pumnii şi picioarele (limbaj non-verbal). După cum se poate lesne observa, şoferul de Bucureşti este atît un tip comunicativ (intră spontan în relaţie cu ceilalţi participanţi la trafic) cât şi multilateral dezvoltat (pe de o parte pentru că de multe ori se revarsă din scaun împrejur de cât de multilateral dezvoltat este, dar şi pentru că utilizează în mod creativ toate modalităţile de comunicare - verbal, paraverbal, nonverbal).

Evident, faptul că el ştie că are dreptate nu este suficient, ADEVĂRUL său trebuie împărtăşit şi făcut cunoscut celor din jur, iar uneori impus celor din jur prin tehnici non-verbale de comunicare (palme, pumni, picioare etc., aţi prins ideea).

ADEVĂRUL poate fi apărat în multiple feluri, şi cu toţii am învăţat de mici că nici o piedică nu trebuie să ne stea în cale atunci când apărăm ADEVĂRUL. Şoferul de Bucureşti îşi alege modalităţile prin care apără ADEVĂRUL în funcţie de personalitate, cilindree, grosimea “tablei”, a buzunarului sau a cefei etc. Metode duium, să ai de unde alege:

1. Vigilante paternal sfătos – Locul acţiunii: Academia Militară, la traversarea Panduri, acum şantier de metrou. Vigilante, pe la 50+ ani, SUV închis la culoare, eroina consoartă (presupun) pe locul din faţă. Situaţie: din patru benzi două merg înainte, se poate merge şi la stânga şi la dreapta. El, blând, admonestator, ca la şcoală, stilul “hai să îşi arăt cu blândeţe cât eşti de prost”: Ai văzut că banda ta făcea la dreapta? Greşit, semnul era de “înainte şi la dreapta”. Repliere rapidă, mi-aduc fugitiv aminte de profesorii din şcoală. Da’ ai văzut liniile punctate de pe jos? (adică "n-ai văzut că aveam prioritate?") Da, sunt pt cei care vin de pe Panduri. S-a făcut verde semaforul, altfel aş mai avea de povestit.
2. Vigilante paternal agresiv – Locul acţiunii: la Pârvan (viitorul bulevard Uranus), când traversezi dinspre pod spre Plevnei, şi din două benzi rămâi cu una. :) Vigilante la 35 de ani, Volvo gri. El îşi trage maşina lângă mine (deşi făcea dreapta), ton ridicat şi agresiv: Cine era pe banda întâi? (un fel de “n-ai văzut că eram pe banda întâi şi trebuia să-mi dai prioritate?”). Păi pe banda întâi eram eu. Tăcere scurtă, după care argumentele se schimbă. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi, vede că vorbeşte degeaba şi pleacă.
3. Vigilante de ceafă groasă – Locul acţiunii: trecere de pietoni. Eu eram la câţiva metri şi aud claxoane. Întorc capul, o maşină se oprise, nimeni nu avea pe unde să treacă (o singură bandă pe sens), se deschide portiere, iese unu’, se repede la un pieton şi îl ia la pumni. După vreo trei îşi dă seama că interlocutorul a înţeles, aşa că se întoarce la maşină, porneşte şi pleacă.
4. Vigilante răzbunător – Locul acţiunii: bd. Mărăşeşti, la fântâna de la parcul Carol. Tai faţa (mea culpa, mergea ca un melc, mai trecea o coloană mortuară până ajungea el în dreptul meu). El nu, că prioritate. Întoarce în intersecţie pe linia de tramvai, vine după mine, îmi intră în faţă (parcă şi pentru asta se ridică carnetul, ca să nu zic de întoarcere în intersecţie), că prioritate, că alte alea. Că se făcea seară până intra el în intersecţie nu conta. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi şi pleacă şi el.
5. Vigilante bou inconştient – Eram pe motor înspre Transalpina, în urcare într-o pantă în curbă la dreapta, deci fără vizibilitate. Din spate intră în depăşire o Skoda Superb neagră (de aici vine idea iniţială a titlului). Eu – Stan păţitul, cu un ochi pe dealul din faţă, cu unul pe marginea drumului, cu unul în oglinda retrovizoare şi cu unul pe Skoda. Dacă nu ies la numărătoare câţi ochi bănuiţi că ar trebui să am, măcar aveţi o idee cam câţi ochi ar trebui sa aibă un motociclist la drum pentru ca să se asigure din toate părţile. :) Bineînţeles, din faţă venea ceva, Skoda virează puternic înspre mine, eu pun frână şi virez şi eu. Roata – la juma’ de palmă de şant, Skoda – la juma’ de palmă de ghidonul meu. Noroc de reflexele din copilărie (Pegas Camping să trăiască, şi juliturile din genunchi), dar dacă nu eram cu ochii (toţi patru :) ) în toate părţile, mâna pe frână şi ancorat bine pe ghidon, acum eram ornament pe stânci. Mă uit în oglinzile retrovizoare ale “cavalerului” – nici vorbă să se fi uitat la mine să vadă pe unde sunt, dacă sunt bine, dacă nu am împodobit brazii de pe versanţi, nimic.

Zilele trecute am fost la nişte cursuri de comunicare (de aici şi ideea cu verbal, paraverbal şi nonverbal :) ), şi unul dintre traineri zicea că bucureştenii nu te privesc în ochi de frică, că merg pe stradă cu privirea în pământ. Duc ideea mai departe şi îmi amintesc că mai demult am citit un articol (sau am văzut un reportaj) care te învăţa cum să te comporţi (preventiv) în cazul în care ajungi într-o situaţie în care poţi fi atacat de câini. Adică dacă eşti pe biclicletă cobori, pui bicicleta între tine şi haită, nu îi priveşti în ochi, şi îţi vezi de drum ţinând haita sub observaţie până te depărtezi, şi aşa mai departe, deci ai o atitudine prudentă.

Cred că ar fi util şi un ghid de supravieţuire în traficul urban. Dincolo de condusul preventiv, de stat cu ochii în patru la ce se vede şi la ce nu se vede (dacă e o groapă în balta din faţă, dacă de după autobuz ţâşneşte un copil, dacă maşina aia parcată cu o roată nealiniată e pe punctul să intre în trafic etc.), ce te faci când eşti agresat (verbal, paraverbal şi nonverbal :) ) în trafic şi cum e indicat să reacţionezi? Mai mult, în câte tipuri de vigilante poţi împărţi şoferii şi cum e mai indicat să îi tratezi pe fiecare?

Pentru condusul preventiv, proactiv, defensiv (denumiri sunt destule), sunt site-uri destule, la fel şi iniţiative şi campanii. Un blog pe care îl urmăresc e http://www.slowride.ro/ da’ mai sunt multe altele. O initiaţivă recentă de “promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor” e http://blogalinitiative.ro/campanii/campanie-in-premiera-ghiceste-clientul, probabil în colaborare cu BMW, că parcă ei au introdus conceptul de “efficient dynamics”. Oricum, la un search scurt pe net după “condus defensiv” (dacă tastaţi primul cuvânt în Google, al doilea vă este propus) sau “condus preventiv” găsiţi sumedenie de linkuri.

Pentru împărţirea şoferilor în categorii de comportament şi cum e mai bine să îi tratezi pe fiecare, aştept sugestii, poate facem aici un manual şi îl punem pe net. :))

Până la urmă, şi asta e o metodă, mai altfel, de "promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor". :))

Dragilor, până la următorul post, fiţi responsabili în trafic, comunicaţi cu cine vreţi şi cum vreţi, da' rămâneţi întregi şi sănătoşi, pentru că avem un manual de comunicare de scris. :))

What makes you tick…tac?

Este incredibil (pentru mine) cât de greu s-a “născut” post-ul ăsta, având în vedere că de obicei discut uşor despre “what makes me tick”. Tocmai pentru că unii tick la una, alţii tick la alta, unii tick-tac mai încet, alţii tick-tac mai repede sau deloc la una-alta, am încercat să nu ofensez pe nimeni scriind despre what makes smb tick. :))

Motive pentru tick-tac, mai tare sau mai încet, sunt multe şi diverse, de la trend (“toată lumea face acelaşi lucru”, sau “e cool”), la povestea “din spate” (Parisul – oraşul îndragostiţilor, Harley – born to be free), la senzaţia provocată (scufundări, rafting, bungee jumping) sau la confortul personal (scuze, acum n-am inspiraţie, aici nu ştiu ce exemplu să dau :)).

Deunăzi dialogam cu un prieten despre excursii, destinaţii şi senzaţiile provocate de ele. Prietenul povestea de locurile prin care a fost, oraşele văzute, muzeele vizitate, eu vorbeam de senzaţiile trăite pe unde am fost. Am încercat să vizualizez locurile de care îmi povestea şi l-am întrebat “ce ai simţit fiind acolo?” L-am văzut că rămâne pe gânduri. Până la urmă, ţine de ce ne place mai mult, vizitatul muzeelor nu este mai prejos decât scufundările, nici navigarea decât urcatul pe munţi, ci fiecare îţi oferă alte senzaţii, te face să tick într-un fel diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac excursiile şi experienţele, pe care, chiar dacă sunt mai simple şi în urma cărora nu rămân cu nicio poză, mi le amintesc nealterate şi mai intens mai mult timp, pentru că senzaţiile de atunci îmi sunt de mai mult ajutor decât fotografiile. Le prefer şi pentru că până acum am “bifat” vizitarea unor anumite locuri care, deşi am făcut o sumedenie de fotografii, mi-au lăsat amintiri care în timp au început să se amestece cu altele, au sfârşit prin a se suprapune şi am ajuns să le încurc, estompând aproape cu totul amintirea a ceea ce am făcut în excursie. :))

Şi, pentru că blogul este unul de poveşti şi nu unul de reflecţii filosofice sau de promovare turistică, o scurtă poveste despre un moment în care am făcut nişte prieteni, chiar dacă pentru scurt timp, să tick. :)

La o masă în oraş cu colegii cineva a “atins” la un moment un subiect drag mie, schiul. Mare “greşeală”. :)) Cam două ore după asta am vorbit mai mult eu, povestind “cum e”, cum îţi simţi mâinile pe ger, cum savurezi un vin fiert la baza pârtiei, ce simţi când abordezi o coborâre în schuss şi cum e când ieşi off-piste, cum e pe pistă bătătorită şi cum e pe polver, cum te simţi acolo sus de tot înainte să porneşti. Vedeam cum colegilor le lucesc ochii, “văd” locurile, vizualizează senzaţiile descrise şi.... tick-tac, tick-tac. :) Mi-au cerut ca “neapărat” să-i învăţ să schieze. :)

PS. Poate că la iarnă o să-mi cumpăr o cameră video de montat pe cască şi atunci să vezi argumente pentru tick-tac, cu adrenalină la rece! :)))

Alpinet, dulce amintire, crudă experienţă

Se fac, cred, vreo zece ani de atunci. O prietenă m-a convins uşor să fac un traseu în Bucegii nordici împreună cu nişte prieteni de-ai ei, montagniarzi cunoscuţi pe net. Aşa am aflat de Alpinet.

M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.

Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:












În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.

Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.



Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.


De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:


Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.

Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.

Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.

Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).

Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))

Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?

N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.

Dacă n-ar ieşi o cruce dintre "valurile" alea, la fel aş zice şi eu…..

Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...

I am pretty! Vote me!

(post refăcut/ actualizat)

Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)

Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.


Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...

Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.










Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…

Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)

Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.

Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.

Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)

Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!

Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....

Real vs. virtual

Steluţa mi-a propus acest subiect. Ca să se ştie, ideea n-a fost a mea, dar e un subiect super bun, pentru care îi mulţumesc.

Nu o să enumer ce cred că putem face şi ce nu putem face pe net (deşi nu ar fi o idee rea, dacă vă place puteţi adăuga) ci doar o să public câteva concluzii, aşa cum îi place dlui Mişu.

În primul rând, NU PUTEM FI NOI ÎNŞINE, deşi net-ul ne poate ajuta mult. Argumentez afirmaţia prin faptul ca cca. 70% din comunicare e non verbală. Deci ce facem noi acum e 30% din ce ar putea fi. Dacă adăugam şi un Borsec la comunicare, e şi mai puţin.
Pe de altă parte, comunicarea pe net ne disciplinează. Nu poţi întrerupe interlocutorul în mijlocul argumentaţiei, în buna tradiţie locală. Nici nu-l poţi influenţa prin comunicare non verbală: postură, privire, gestică, îmbrăcăminte şi accesorii scumpe sau perturbatoare; astea nu mai contează.

În al doilea rând (şi la fel de important), pe net nu putem face asta: http://www.sport.ro/show/video-top-10-cascadori-vezi-povestile-incredibile-ale-celor-care-sfideaza-moartea.html :))

Până ajungem şi noi aşa, vă propun o alternativă mai cuminte: http://www.verticalspirit.ro/

PS. Dacă vreţi, la final strâng toate lucrurile pe care le putem şi nu le putem face pe net şi refac postul, să nu se plictisească cititorii să parcurgă toate comentariile. :)))