Alegerile au adus în atenţia mass-media rolul românilor din diaspora în alegerea preşedintelui. Una dintre statistici spune că Băsescu a obţinut +84786 voturi din străinatate, în timp de Geoană a obţinut +14738 voturi în ţară. Desigur, analize şi comparaţii pot fi făcute (şi au fost deja făcute) şi în funcţie de nivelul de studii (liceu, facultate), zonele istorice ale României, vârstă, sex, alte criterii.
Nu am nimic cu românii din străinătate, dimpotrivă, îi admir pentru curajul că au făcut ceea ce eu nu am îndrăznit. Fiecare o fi votat după speranţele şi imaginea pe care şi-a format-o în legatură cu candidaţii.
Totuşi, ultimele două alegeri prezidenţiale, în urma cărora preşedinte a fost ales Traian Băsescu, au fost decise pe ultima sută de metri de românii din străinatate. Pe ultima sută de metri e un fel de a spune, pentru că românii au votat pe tot parcusrul zilei, dar rezultatele votului din străinatate au ajuns în ţară mai târziu, înclinând balanţa în mod hotărâtor (cca 80% din voturile din străinatate au fost pro Băsescu).
Până aici nici o problema, exerciţiul democratic funcţionează, deci sunt satisfăcut. Ce îmi atrage atenţia este că un mecanism fundamental al democraţiei a încetat să funcţioneze. Şi mă refer aici la fundamentul exerciţiului electoral: fiecare cetăţean votează un candidat pentru a-i reprezenta interesele în speranţa că acesta va promova ulterior deciziile care îi vor fi cele mai favorabile.
Hai să divagăm puţin şi să privim câteva situaţii familiare. Cunosc persoane care au venit în Bucureşti de ani buni dar încă au domiciliul legal în vreun colţ de ţară. Sau care s-au mutat dintr-un sector în altul fără să facă modificările şi în actele de identitate. Unii pot vota pentru primarul din localitatea în care (formal) au domiciliul, sau pentru candidaţii la primaria de sector unde (formal) au domiciliul. Hmmm. Nu prea sună bine, mai ales că Bucureştiul are pe la 1,5-2,5 milioane de locuitori peste ceea ce se află în scripte. Asta înseamnă că interesele a cel puţin 1,5-2,5 milioane de cetăţeni, adică aproximativ 10% din populaţie, nu sunt corect reprezentate, respectiv exerciţiul electoral este distorsionat semnificativ. Nu bun.
S-a adus în discuţie zilele astea faptul că românii din străinătate intenţionează să se întoarcă în ţară şi votul lor reprezintă optiunea pentru viitorul în care se vor întoarce. Crede cineva că vreunul dintre studenţii care pleacă la studii “afară” se va mai întoarce cândva?!? Chiar ei o spun că nu. Este cineva care a plecat să muncească “afară” să vrea să se întoarcă? Puţini. Majoritatea vor să strângă ceva cheag ca să-şi cheme şi familia acolo. Restul se vor alătura celorlalţi treptat, pentru că şocul revenirii în ţară de sărbători şi confruntarea cu “pitorescul” local îi “vindecă”.
Pe măsură ce graniţele Uniunii Europene se diluează (mă refer la toate tipurile de graniţe), noi încă votăm pe baza cetăţeniei, nu a rezidenţei. Adică viaţa românilor din diasporă este influenţată de primarii zonelor în care locuiesc, în timp ce votul lor îmi influenţează mie viaţa. Ce mă interesează este dacă actualul system electoral este unul care reflectă valorile democratice sau realităţile geo-politice au luat-o înaintea organizării electorale?
miercuri, 30 decembrie 2009
Tranziţia s-a terminat. Demult!
Din 1990 încoace toată lumea vorbeşte despre (sau foloseşte termenul de) tranziţie* fără să ne punem cu adevărat întrebările corecte. Românii încă se cred în mijlocul unei tranziţii de la comunism înspre democraţie, de la economia centralizată înspre economia concurenţială (de piaţă).
Obişnuiţi cu imobilismul politic şi economic de dinainte de 1990, anii ăştia îi considerăm o tranziţie înspre “altceva”. Parcă ne aşteptăm să ajungem la un moment când ne vom opri, vom trage linie şi vom spune “gata, tranziţia s-a terminat!”, după care ne vom odihni, pentru că, nu?, am terminat treaba.
Ar trebui să sune ceasul deşteptător! Starea de normalitate a economiei concurenţiale este schimbarea/ evoluţia continuă, iar imobilismul instituţional şi economic sunt o utopie, pentru că pieţele şi organizaţiile evoluează în permanenţă, it’s in their blood. :))
Pieţele nu au cum să încremenească într-o stare de echilibru. De acord, criza recentă reprezintă o perturbare semnificativă, dar modificările economice şi politice la nivel internaţional nu dau nici un semn că se vor stabiliza şi ajunge la o stare de “echilibru” nici în următorul deceniu, nici în următorul secol.
Şi americanii au criză dar, dincolo de titlurile tabloidelor şi tragediile şi dificultăţile individuale, americanul de rând acceptă mult mai uşor ideea de şomaj, recesiune, căutarea unui alt loc de muncă, închiderea unei uzine. La ei astea s-au mai întâmplat de sute de ori, fiecare a trecut printr-o experienţă similară sau ştie un vecin, o rudă, o cunoştinţă cu o astfel de experienţă. Multe din cărţile de tip Economics încep prin a invita cititorul să observe câte mici afaceri au fost înlocuite de altele în ultimul an numai pe strada pe care locuiesc. Ciclul economic face parte din viaţa cotidiană, este un fapt acceptat, acceptare care îi ajută să se concentreze pe ce trebuie făcut pentru ca momentul de dificultate să fie depăşit.
Aici în ţară sunt multe de făcut. Trebuie să ne aliniem la aparatul instituţional european, avem de construit infrastructura, de adoptat moneda unică, de reparat greşelile trecutului, de construit fabrici, de cultivat câmpurile. Asta nu e o tranziţie, e o evoluţie.
Sunt multe de făcut, dar cred că trebuie început cu noi inşine. Odată făcut pasul ăsta, putem să ne apucăm de muncă. E timpul.
Tranziţia s-a terminat. Demult. Acum trebuie să evoluăm.
___________
* Tranziţie, stare de dezechilibru = perioada între două stări caracterizate de echilibru, respectiv de stabilitatea principalilor parametri care o definesc.
Obişnuiţi cu imobilismul politic şi economic de dinainte de 1990, anii ăştia îi considerăm o tranziţie înspre “altceva”. Parcă ne aşteptăm să ajungem la un moment când ne vom opri, vom trage linie şi vom spune “gata, tranziţia s-a terminat!”, după care ne vom odihni, pentru că, nu?, am terminat treaba.
Ar trebui să sune ceasul deşteptător! Starea de normalitate a economiei concurenţiale este schimbarea/ evoluţia continuă, iar imobilismul instituţional şi economic sunt o utopie, pentru că pieţele şi organizaţiile evoluează în permanenţă, it’s in their blood. :))
Pieţele nu au cum să încremenească într-o stare de echilibru. De acord, criza recentă reprezintă o perturbare semnificativă, dar modificările economice şi politice la nivel internaţional nu dau nici un semn că se vor stabiliza şi ajunge la o stare de “echilibru” nici în următorul deceniu, nici în următorul secol.
Şi americanii au criză dar, dincolo de titlurile tabloidelor şi tragediile şi dificultăţile individuale, americanul de rând acceptă mult mai uşor ideea de şomaj, recesiune, căutarea unui alt loc de muncă, închiderea unei uzine. La ei astea s-au mai întâmplat de sute de ori, fiecare a trecut printr-o experienţă similară sau ştie un vecin, o rudă, o cunoştinţă cu o astfel de experienţă. Multe din cărţile de tip Economics încep prin a invita cititorul să observe câte mici afaceri au fost înlocuite de altele în ultimul an numai pe strada pe care locuiesc. Ciclul economic face parte din viaţa cotidiană, este un fapt acceptat, acceptare care îi ajută să se concentreze pe ce trebuie făcut pentru ca momentul de dificultate să fie depăşit.
Aici în ţară sunt multe de făcut. Trebuie să ne aliniem la aparatul instituţional european, avem de construit infrastructura, de adoptat moneda unică, de reparat greşelile trecutului, de construit fabrici, de cultivat câmpurile. Asta nu e o tranziţie, e o evoluţie.
Sunt multe de făcut, dar cred că trebuie început cu noi inşine. Odată făcut pasul ăsta, putem să ne apucăm de muncă. E timpul.
Tranziţia s-a terminat. Demult. Acum trebuie să evoluăm.
___________
* Tranziţie, stare de dezechilibru = perioada între două stări caracterizate de echilibru, respectiv de stabilitatea principalilor parametri care o definesc.
duminică, 13 decembrie 2009
Despre poveşti şi povestitori
Hai să dăm poveştilor ce este al poveştilor!
Pe vremuri, povestitorii mergeau din sat în sat, din regat în regat şi spuneau poveşti. Unele poveşti erau cântate, altele povestite, altele acompaniate de instrumente. Cam toate artele vizuale, de mişcare şi de audiţie au pornit de undeva. Aşa or fi apărut menestrelii, trubadurii, teatrul de umbre, Mondial, Phoenix, Beatles, Simon si Garfuenkel. :)
Cred că pe la începuturi a fost Viteazul în piele de tigru (de fapt nu era tigru dar aşa a ajuns povestea până la noi), legenda lui Ghilgameş, Ramayama, Mahabharata, iar mai recent Cântecul lui Roland, Cântecul Cneazului Igor, Romeo şi Julieta, Povestea vorbii şi Berile de Aur. Aici cred că mă poate corecta/ completa Mişu, nu în privinţa rolului Berilor de Aur, care se înscriu ca o încununare a evoluţiei istorice a literaturii universale, ci în privinţa celor mai vechi poveşti şi legende....
Povestitorii culegeau poveşti de pe drumuri şi le spuneau în fiecare loc unde se opreau. Unii se întorceau în fiecare an pe acelaşi drum, cu poveşti noi. Lumea ştia că vin povestitorii şi îi aştepta. Oarecum la fel îl aşteptăm noi acum pe Mişu să mai posteze ceva pe blog sau să fie lansat Avatar pe ecrane. :)
În orient, în stepe şi taigale, poveştile se moşteneau din tată în fiu şi se spuneau seara la lumina focurilor. Undeva în spate se auzeau animalele cum dormeau, cum bătea o copită, cum zburătăcea o găină, cum scâncea un copil. În jurul focului, ochii povestitorului şi ai ascultătorilor vedeau alte lumi.
Nimeni nu vede povestitorul, dacă e gras, slab, urât, frumos, înalt, scund, dacă e bine îmbrăcat sau nu, flamând sau ghiftuit. Nici nouă nu ne pasă dacă o carte e veche sau nouă, cartonată sau nu, cu pagini albe sau galbene, cu Times New Roman sau cu Book Antiqua. :) Cu toţii „vedem” Povestea, nu literele, nici cartea, nici povestitorul.
Eu cred că rolul unui povestitor este să te vrăjească cu vorbele, să te facă să „vezi” cuvintele lui, să uiţi pentru o clipă de trecerea timpului prezent şi să trăieşti timpul pe care îl zugrăvesc poveştile lui. şi dacă are un dram de talent, după ce se termină povestea să rămâi mai bogat cu un zâmbet, cu un gând, cu o învăţătură.
Un Povestitor înseamnă conţinut, nu formă. Un Povestitor îţi "vinde" imaginaţie, stare de spirit, senzaţii, aventură, dorinţa ca Povestea să continue, acel "altceva" pe care îl căutăm mereu.
Pe vremuri, povestitorii mergeau din sat în sat, din regat în regat şi spuneau poveşti. Unele poveşti erau cântate, altele povestite, altele acompaniate de instrumente. Cam toate artele vizuale, de mişcare şi de audiţie au pornit de undeva. Aşa or fi apărut menestrelii, trubadurii, teatrul de umbre, Mondial, Phoenix, Beatles, Simon si Garfuenkel. :)
Cred că pe la începuturi a fost Viteazul în piele de tigru (de fapt nu era tigru dar aşa a ajuns povestea până la noi), legenda lui Ghilgameş, Ramayama, Mahabharata, iar mai recent Cântecul lui Roland, Cântecul Cneazului Igor, Romeo şi Julieta, Povestea vorbii şi Berile de Aur. Aici cred că mă poate corecta/ completa Mişu, nu în privinţa rolului Berilor de Aur, care se înscriu ca o încununare a evoluţiei istorice a literaturii universale, ci în privinţa celor mai vechi poveşti şi legende....
Povestitorii culegeau poveşti de pe drumuri şi le spuneau în fiecare loc unde se opreau. Unii se întorceau în fiecare an pe acelaşi drum, cu poveşti noi. Lumea ştia că vin povestitorii şi îi aştepta. Oarecum la fel îl aşteptăm noi acum pe Mişu să mai posteze ceva pe blog sau să fie lansat Avatar pe ecrane. :)
În orient, în stepe şi taigale, poveştile se moşteneau din tată în fiu şi se spuneau seara la lumina focurilor. Undeva în spate se auzeau animalele cum dormeau, cum bătea o copită, cum zburătăcea o găină, cum scâncea un copil. În jurul focului, ochii povestitorului şi ai ascultătorilor vedeau alte lumi.
Nimeni nu vede povestitorul, dacă e gras, slab, urât, frumos, înalt, scund, dacă e bine îmbrăcat sau nu, flamând sau ghiftuit. Nici nouă nu ne pasă dacă o carte e veche sau nouă, cartonată sau nu, cu pagini albe sau galbene, cu Times New Roman sau cu Book Antiqua. :) Cu toţii „vedem” Povestea, nu literele, nici cartea, nici povestitorul.
Eu cred că rolul unui povestitor este să te vrăjească cu vorbele, să te facă să „vezi” cuvintele lui, să uiţi pentru o clipă de trecerea timpului prezent şi să trăieşti timpul pe care îl zugrăvesc poveştile lui. şi dacă are un dram de talent, după ce se termină povestea să rămâi mai bogat cu un zâmbet, cu un gând, cu o învăţătură.
Un Povestitor înseamnă conţinut, nu formă. Un Povestitor îţi "vinde" imaginaţie, stare de spirit, senzaţii, aventură, dorinţa ca Povestea să continue, acel "altceva" pe care îl căutăm mereu.
duminică, 6 decembrie 2009
Anul motorului
Pentru mine 2009 este anul motorului.
La fel de bine pot să spun că e anul Câinelui (deci şi al meu), al reluării alergatului la maraton sau al bătutului munţilor, dar astea sunt reluări, motorul e o premieră, deşi un vis de peste zece ani. Am "ars" multe "poduri" anul ăsta, rucsacuri, saci de dormit, echipament cu duiumul, 2009 rămâne anul motorului.
Deşi anul a început cu ceva probleme de sănătate de am crezut că închei socotelile şi trag linia finală, anul ăsta e al motorului. PS. Pentru curioşii în privinţa stării mele de sănătate (nu de alta, dar ca să nu povestesc fiecăruia :)) ), la câţi doctori am fost, atâtea păreri. Adică criză astmatică, criză pe fond alergic sau criză pe fond nervos (e criză, nu ?!? nu puteam să rămân neafectat). Pentru orice eventualitate, mă tratez de toate astea. :)) Mai am accese, ultimul în urmă cu vreo lună...
Totuşi, să revenim. Aceasta este o poveste despre motoare (motociclete) şi atât. O concluzie este că motocicliştii (şi eu, într-o oarecare măsură) sunt oameni normali, trăiesc alături de noi, nu au nevoie de rezervaţii, ci de înţelegere (nu compasiune, deşi s-ar putea să nu strice, că mulţi nu sunt normali. :)) ). Au un suflet aparte.
Motorul a fost şi este o aventură prin el însuşi. Luaţi afirmaţia ca atare; dacă nu aţi călărit un motor, do it, şi citiţi postul din nou după aia. :)))
Şcoala: ca să termin cât mai repede am înghesuit orele obligatorii cât am putut, şi după aproximativ o lună dădeam de carnet. Singurele amintiri notabile din şcoală sunt derapajele pe macadamul dn Ghencea (dacă faceţi şcoala, evitaţi-l!), o Hayabusa în acţiune la Ilioara (motor despre care am aflat ulterior că 60% din proprietarii din străinatate sunt morţi) şi comentariul instructorului după prima lecţie: “dacă zici că până acum nu te-ai mai dat cu motorul, pentru prima dată e bine…”. :)))
Motorul: negru (bineînţeles, din motive de discreţie, nu altele), second hand, foarte manevrabil, foarte bine întreţinut, ‘nervos”. Nu l-am încălecat până nu mi-am luat carnet şi l-am cumpărat. Pe bune. Mi-a fost frică. Poate degeaba, dar mi-a fost frică. În garajul unui prieten (unde îl ţin şi azi) l-a dus fostul proprietar.
Oricum, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Înainte să-i dau prima cheie, cât l-am scos din garaj, l-am "culcat". Prima, şi până acum, din fericire, singura dată.
Oricum, toţi motocicliştii cad cel puţin o dată. Unii, doar o dată.
Casca: alb-negru, cu sclipici, ca de fată. De ce căştile ne-negre costă 100 euro mai mult, nu ştiu. Mai bine zis nu vreau să înţeleg. Impresie artistică....
Pentru înmatriculare şi carnet am trecut, ca fiecare, prin furcile caudine ale administraţiei bucureştene, de la care rămân cu o “simpatie” eternă şi o amintire antologică: cum am reuşit să cheltuiesc o săptămână ca să plătesc 1 ron.
Căutând vreo două săptămâni pe net şi întrebând peste tot care sunt formalităţile, hârtiile şi costurile, ajung la un ghişeu (n-are importanţă care şi unde) ca să plătesc 4-5 lei. Eu cer să plătesc 5 lei, pentru orice eventualitate, că trăim în România. “Domnu’, nu pot să vă iau cinci lei, că taxa e de patru”, mă respinge doamna, bine documentată.
După ce plătesc, alerg la Poliţie cu tot setul de documente, ca să mă înscriu pentru examen. Acolo, “domnule, nu va pot primi dosarul, taxa e de cinci lei”. "Păi aşa scrie pe site-ul Poliţiei", zic eu. "Nu trebuie să vă uitaţi pe ăla, ci pe ..." (am uitat care, cred ca administraţia Bucureştiului). N-am mai zis nimic despre asta, dacă site-ul Poliţiei să nu mă uit... “Plătesc restul de un leu săptămâna viitoare”, mai încerc eu timid, în speranţa că timpul până încalec motorul nu se va lungi din nou. Degeaba, omu’ îşi făcea datoria, a trebuit să strâng hârtiile şi să plec.
Încă o învoire de la serviciu, încă o săptămână, încă un drum. Acolo: “am venit să plătesc un leu”. “Cum aşa?!?” “Am plătit patru lei săptămâna trecută”. “Mda, am aflat şi noi….”. Ce să mai zici ?!?!
Am mai petrecut două săptămâni (inclusiv nopţi) pe net să-mi aleg echipament. Aici (pe net), alte poveşti, incusiv faptul că majoritatea “specialiştilor" de pe forumuri sunt puşti care unii nici nu şi-au cumpărat motocicleta, dar au o platformă tocmai bună de manifestat personalitatea rebel-adolescentină şi de înjurături copioase. Până alegi neghina durează...
Socoteala de acasă... ştiţi zicala... De fiecare dată când găseam ceva pe net, degeaba, că în magazine aveau alte culori, alte mărimi, sau în realitate arătau altfel şi, cum pasionaţii de motoare nu "le au" şi cu banii, nici magazinele nu ţin stocuri din toate mărimile, mai ales ca ale mele, mai rare (mici), că nu se vând. În cele din urmă mi-am luat nişte protectii (o armură şi genunchere – cu care am reuşit să sperii un vecin din bloc care a crezut ca dau mascaţii peste el când eu dădeam buzna în bloc iar el tocmai ieşea), o cască şi mănuşi.
Oricum, şi aici toată lumea e de acord, la peste 150 km/h nu mai contează ce porţi, că tot te faci zob, bine ar fi sa fie comode cât încă te ţii pe motor... Am mai comandat o geacă şi nişte pantaloni care urmau să vină în 2-3 săptămâni; au trecut mai bine de trei luni. Sezonul s-a terminat, de acum pot veni la fel de bine şi în primăvară, măcar ţin banii la bancă pînă atunci. :)))
PS. Până să “ader” la vreo grupare de motociclişti (sunt destule, e plin netul), am navigat pe forumuri. Merită, sunt mulţi oameni sufletişti cu motor, şi unii au probleme, dar se ajută reciproc, e o comunitate strânsă. În general, rar vezi un şofer să oprească lângă altul când îl vede “şurubărind”, dar aproape întotdeauna lângă un motociclist în pană mai vezi că se opreşte altul să-l ajute (chiar dacă nu-l cunoaşte) sau unul este deja pe drum... Iar când e vorba de donat sânge pentru o operaţie, bani sau alt ajutor... căutaţi pe net şi veţi afla singuri, cu toţii am vrea să avem astfel de prieteni alături.
La fel de bine pot să spun că e anul Câinelui (deci şi al meu), al reluării alergatului la maraton sau al bătutului munţilor, dar astea sunt reluări, motorul e o premieră, deşi un vis de peste zece ani. Am "ars" multe "poduri" anul ăsta, rucsacuri, saci de dormit, echipament cu duiumul, 2009 rămâne anul motorului.
Deşi anul a început cu ceva probleme de sănătate de am crezut că închei socotelile şi trag linia finală, anul ăsta e al motorului. PS. Pentru curioşii în privinţa stării mele de sănătate (nu de alta, dar ca să nu povestesc fiecăruia :)) ), la câţi doctori am fost, atâtea păreri. Adică criză astmatică, criză pe fond alergic sau criză pe fond nervos (e criză, nu ?!? nu puteam să rămân neafectat). Pentru orice eventualitate, mă tratez de toate astea. :)) Mai am accese, ultimul în urmă cu vreo lună...
Totuşi, să revenim. Aceasta este o poveste despre motoare (motociclete) şi atât. O concluzie este că motocicliştii (şi eu, într-o oarecare măsură) sunt oameni normali, trăiesc alături de noi, nu au nevoie de rezervaţii, ci de înţelegere (nu compasiune, deşi s-ar putea să nu strice, că mulţi nu sunt normali. :)) ). Au un suflet aparte.
Motorul a fost şi este o aventură prin el însuşi. Luaţi afirmaţia ca atare; dacă nu aţi călărit un motor, do it, şi citiţi postul din nou după aia. :)))
Şcoala: ca să termin cât mai repede am înghesuit orele obligatorii cât am putut, şi după aproximativ o lună dădeam de carnet. Singurele amintiri notabile din şcoală sunt derapajele pe macadamul dn Ghencea (dacă faceţi şcoala, evitaţi-l!), o Hayabusa în acţiune la Ilioara (motor despre care am aflat ulterior că 60% din proprietarii din străinatate sunt morţi) şi comentariul instructorului după prima lecţie: “dacă zici că până acum nu te-ai mai dat cu motorul, pentru prima dată e bine…”. :)))
Motorul: negru (bineînţeles, din motive de discreţie, nu altele), second hand, foarte manevrabil, foarte bine întreţinut, ‘nervos”. Nu l-am încălecat până nu mi-am luat carnet şi l-am cumpărat. Pe bune. Mi-a fost frică. Poate degeaba, dar mi-a fost frică. În garajul unui prieten (unde îl ţin şi azi) l-a dus fostul proprietar.
Oricum, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Înainte să-i dau prima cheie, cât l-am scos din garaj, l-am "culcat". Prima, şi până acum, din fericire, singura dată.
Oricum, toţi motocicliştii cad cel puţin o dată. Unii, doar o dată.
Casca: alb-negru, cu sclipici, ca de fată. De ce căştile ne-negre costă 100 euro mai mult, nu ştiu. Mai bine zis nu vreau să înţeleg. Impresie artistică....
Pentru înmatriculare şi carnet am trecut, ca fiecare, prin furcile caudine ale administraţiei bucureştene, de la care rămân cu o “simpatie” eternă şi o amintire antologică: cum am reuşit să cheltuiesc o săptămână ca să plătesc 1 ron.
Căutând vreo două săptămâni pe net şi întrebând peste tot care sunt formalităţile, hârtiile şi costurile, ajung la un ghişeu (n-are importanţă care şi unde) ca să plătesc 4-5 lei. Eu cer să plătesc 5 lei, pentru orice eventualitate, că trăim în România. “Domnu’, nu pot să vă iau cinci lei, că taxa e de patru”, mă respinge doamna, bine documentată.
După ce plătesc, alerg la Poliţie cu tot setul de documente, ca să mă înscriu pentru examen. Acolo, “domnule, nu va pot primi dosarul, taxa e de cinci lei”. "Păi aşa scrie pe site-ul Poliţiei", zic eu. "Nu trebuie să vă uitaţi pe ăla, ci pe ..." (am uitat care, cred ca administraţia Bucureştiului). N-am mai zis nimic despre asta, dacă site-ul Poliţiei să nu mă uit... “Plătesc restul de un leu săptămâna viitoare”, mai încerc eu timid, în speranţa că timpul până încalec motorul nu se va lungi din nou. Degeaba, omu’ îşi făcea datoria, a trebuit să strâng hârtiile şi să plec.
Încă o învoire de la serviciu, încă o săptămână, încă un drum. Acolo: “am venit să plătesc un leu”. “Cum aşa?!?” “Am plătit patru lei săptămâna trecută”. “Mda, am aflat şi noi….”. Ce să mai zici ?!?!
Am mai petrecut două săptămâni (inclusiv nopţi) pe net să-mi aleg echipament. Aici (pe net), alte poveşti, incusiv faptul că majoritatea “specialiştilor" de pe forumuri sunt puşti care unii nici nu şi-au cumpărat motocicleta, dar au o platformă tocmai bună de manifestat personalitatea rebel-adolescentină şi de înjurături copioase. Până alegi neghina durează...
Socoteala de acasă... ştiţi zicala... De fiecare dată când găseam ceva pe net, degeaba, că în magazine aveau alte culori, alte mărimi, sau în realitate arătau altfel şi, cum pasionaţii de motoare nu "le au" şi cu banii, nici magazinele nu ţin stocuri din toate mărimile, mai ales ca ale mele, mai rare (mici), că nu se vând. În cele din urmă mi-am luat nişte protectii (o armură şi genunchere – cu care am reuşit să sperii un vecin din bloc care a crezut ca dau mascaţii peste el când eu dădeam buzna în bloc iar el tocmai ieşea), o cască şi mănuşi.
Oricum, şi aici toată lumea e de acord, la peste 150 km/h nu mai contează ce porţi, că tot te faci zob, bine ar fi sa fie comode cât încă te ţii pe motor... Am mai comandat o geacă şi nişte pantaloni care urmau să vină în 2-3 săptămâni; au trecut mai bine de trei luni. Sezonul s-a terminat, de acum pot veni la fel de bine şi în primăvară, măcar ţin banii la bancă pînă atunci. :)))
PS. Până să “ader” la vreo grupare de motociclişti (sunt destule, e plin netul), am navigat pe forumuri. Merită, sunt mulţi oameni sufletişti cu motor, şi unii au probleme, dar se ajută reciproc, e o comunitate strânsă. În general, rar vezi un şofer să oprească lângă altul când îl vede “şurubărind”, dar aproape întotdeauna lângă un motociclist în pană mai vezi că se opreşte altul să-l ajute (chiar dacă nu-l cunoaşte) sau unul este deja pe drum... Iar când e vorba de donat sânge pentru o operaţie, bani sau alt ajutor... căutaţi pe net şi veţi afla singuri, cu toţii am vrea să avem astfel de prieteni alături.
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Osanale lui Mişu
Dl Mişu (cine îl ştie, îl ştie, cine nu o să-şi dea seama pe parcurs ce a pierdut) merită osanale (sincere) cel puţin din partea mea.
Nota bene: Nu vreau să fiu ironic şi nici să îl pun într-o postură stânjenitoare.
Dânsul are legătură cu două-trei evenimente semnificative care au marcat anul de graţie 2009: revenirea mea pe munţi, participarea la maratonul 2009 şi "trezirea" (come back) mea literară.
Nu voi detalia inutil, deci:
1. Anul acesta am constatat, mai târziu decât cei din jurul meu :)), că m-am boşorogit, respectiv că, pe lângă trecerea anilor, imaginea mea despre mine ca tip activ nu mai este demult susţinută şi de faptă, motiv pentru care am decis revenirea pe munţi. Printr-o împrejurare fericită, lui Mişu îi lipsea "a patra mână", respectiv mai avea nevoie de cineva la o tură (pe munte). Prin altă împrejurare fericită, încă mai avea numărul meu de telefon. Restul e istorie. :))))
2. În continuarea celor de mai sus, am decis şi participarea (din nou) la maraton. Dl Mişu a fost, din nou, un catalizator, deoarece s-a înscris şi dânsul. Partea distractivă, cum spune Cristi într-un alt post (sau părţile, că nu e doar una), este/ sunt că: (a) pe durata maratonului am mâncat banane şi băut băuturi energizante cât nu am reuşit timp de zece ani înainte de asta :)), (b) după cursă eram singurul nemulţumit, toţi ziceau că e mare lucru că am reuşit să termin, eu nu şi nu, eram nemulţumit de timpul scos (4:51:52!!!, vă vine să credeţi?!?; m-aţi crede dacă pe ultimii kilometri dintr-un maraton v-ar depăşi toţi pensionarii de peste 70 de ani şi toţi adolescenţii "pufoşi" rămaşi în cursă), şi (c) nu m-am învăţat minte, respectiv m-am antrenat foarte puţin şi am folosit foarte puţin antiinflamator înainte de cursă, ceea ce a condus în mod logic la "ruperea" genunchilor pe la kilometrul 20, restul distanţei până la finish reuşind doar să mă târăsc (de fapt asta nu e chiar distractivă, scuze).
3. Tot datorită lui Mişu am renăscut literar, sau cel puţin aşa cred eu. :))))
Pe de o parte anul acesta am făcut cunoştinţă cu blogurile şi mess-ul. Nu râdeţi, aşa e, abia anul ăsta. Pe blogul lui Mişu am intrat mai întîi timid, ca cititor, după care am început să combat cu vervă. Pasul către propriul blog a avut nevoie doar de o scânteie/ steluţă.
Pe de cealaltă parte, recent Mişu mi-a cerut câteva articole pentru ghidul de vacanţă al revistei Caţavencu. Faptul că nu au fost publicate contează mai puţin. Important este că în noaptea dinaintea termenului limită (în care în mare parte calculatorul nu a funcţionat, deci am scris cu pixul pe hârtie !!!) am "generat" cinci articole. Şi mai important este că nu am avut nevoie de inspiraţie, tot ce am avut nevoie a fost să las ideile să se aştearnă pe hârtie (şi din momentul în care calculatorul a revenit la viaţă, pe monitor). La sfârşit chiar m-am simţit bine. Parcă aş fi ţinut ideile în mine cu forţa, şi când au "ieşit" am revenit la normal, m-am simţit uşurat... Ca să nu înţlegeţi altceva: această "trezire" literară consider că o datorez lui Mişu.
Cam astea sunt argumentele mele. Cine are ceva împotrivă, îl desfid.
PS. Căutaţi în dexonline.ro dacă nu ştiţi ce înseamnă "a desfide". :))))))
Disclaimer: Ca să nu mă fac de ruşine printre cunoscuţii mai erudiţi, mai întâi am căutat cuvintele "osana" şi "osanale" şi m-am lămurit.
Osana = (1) folosit în imnurile religioase ca exclamaţie cu sensul de "Laudă! Mărire! Slavă!"; (2) mai ales la plural, aclamaţii, ovaţii, urale, (rar) vivat; dar şi (3) cuvinte de laudă, de preamărire, (exagerată), şi (4) a ridica în slăvi pe cineva, a elogia.
Nota bene: Nu vreau să fiu ironic şi nici să îl pun într-o postură stânjenitoare.
Dânsul are legătură cu două-trei evenimente semnificative care au marcat anul de graţie 2009: revenirea mea pe munţi, participarea la maratonul 2009 şi "trezirea" (come back) mea literară.
Nu voi detalia inutil, deci:
1. Anul acesta am constatat, mai târziu decât cei din jurul meu :)), că m-am boşorogit, respectiv că, pe lângă trecerea anilor, imaginea mea despre mine ca tip activ nu mai este demult susţinută şi de faptă, motiv pentru care am decis revenirea pe munţi. Printr-o împrejurare fericită, lui Mişu îi lipsea "a patra mână", respectiv mai avea nevoie de cineva la o tură (pe munte). Prin altă împrejurare fericită, încă mai avea numărul meu de telefon. Restul e istorie. :))))
2. În continuarea celor de mai sus, am decis şi participarea (din nou) la maraton. Dl Mişu a fost, din nou, un catalizator, deoarece s-a înscris şi dânsul. Partea distractivă, cum spune Cristi într-un alt post (sau părţile, că nu e doar una), este/ sunt că: (a) pe durata maratonului am mâncat banane şi băut băuturi energizante cât nu am reuşit timp de zece ani înainte de asta :)), (b) după cursă eram singurul nemulţumit, toţi ziceau că e mare lucru că am reuşit să termin, eu nu şi nu, eram nemulţumit de timpul scos (4:51:52!!!, vă vine să credeţi?!?; m-aţi crede dacă pe ultimii kilometri dintr-un maraton v-ar depăşi toţi pensionarii de peste 70 de ani şi toţi adolescenţii "pufoşi" rămaşi în cursă), şi (c) nu m-am învăţat minte, respectiv m-am antrenat foarte puţin şi am folosit foarte puţin antiinflamator înainte de cursă, ceea ce a condus în mod logic la "ruperea" genunchilor pe la kilometrul 20, restul distanţei până la finish reuşind doar să mă târăsc (de fapt asta nu e chiar distractivă, scuze).
3. Tot datorită lui Mişu am renăscut literar, sau cel puţin aşa cred eu. :))))
Pe de o parte anul acesta am făcut cunoştinţă cu blogurile şi mess-ul. Nu râdeţi, aşa e, abia anul ăsta. Pe blogul lui Mişu am intrat mai întîi timid, ca cititor, după care am început să combat cu vervă. Pasul către propriul blog a avut nevoie doar de o scânteie/ steluţă.
Pe de cealaltă parte, recent Mişu mi-a cerut câteva articole pentru ghidul de vacanţă al revistei Caţavencu. Faptul că nu au fost publicate contează mai puţin. Important este că în noaptea dinaintea termenului limită (în care în mare parte calculatorul nu a funcţionat, deci am scris cu pixul pe hârtie !!!) am "generat" cinci articole. Şi mai important este că nu am avut nevoie de inspiraţie, tot ce am avut nevoie a fost să las ideile să se aştearnă pe hârtie (şi din momentul în care calculatorul a revenit la viaţă, pe monitor). La sfârşit chiar m-am simţit bine. Parcă aş fi ţinut ideile în mine cu forţa, şi când au "ieşit" am revenit la normal, m-am simţit uşurat... Ca să nu înţlegeţi altceva: această "trezire" literară consider că o datorez lui Mişu.
Cam astea sunt argumentele mele. Cine are ceva împotrivă, îl desfid.
PS. Căutaţi în dexonline.ro dacă nu ştiţi ce înseamnă "a desfide". :))))))
Disclaimer: Ca să nu mă fac de ruşine printre cunoscuţii mai erudiţi, mai întâi am căutat cuvintele "osana" şi "osanale" şi m-am lămurit.
Osana = (1) folosit în imnurile religioase ca exclamaţie cu sensul de "Laudă! Mărire! Slavă!"; (2) mai ales la plural, aclamaţii, ovaţii, urale, (rar) vivat; dar şi (3) cuvinte de laudă, de preamărire, (exagerată), şi (4) a ridica în slăvi pe cineva, a elogia.
vineri, 27 noiembrie 2009
Real vs. virtual
Steluţa mi-a propus acest subiect. Ca să se ştie, ideea n-a fost a mea, dar e un subiect super bun, pentru care îi mulţumesc.
Nu o să enumer ce cred că putem face şi ce nu putem face pe net (deşi nu ar fi o idee rea, dacă vă place puteţi adăuga) ci doar o să public câteva concluzii, aşa cum îi place dlui Mişu.
În primul rând, NU PUTEM FI NOI ÎNŞINE, deşi net-ul ne poate ajuta mult. Argumentez afirmaţia prin faptul ca cca. 70% din comunicare e non verbală. Deci ce facem noi acum e 30% din ce ar putea fi. Dacă adăugam şi un Borsec la comunicare, e şi mai puţin.
Pe de altă parte, comunicarea pe net ne disciplinează. Nu poţi întrerupe interlocutorul în mijlocul argumentaţiei, în buna tradiţie locală. Nici nu-l poţi influenţa prin comunicare non verbală: postură, privire, gestică, îmbrăcăminte şi accesorii scumpe sau perturbatoare; astea nu mai contează.
În al doilea rând (şi la fel de important), pe net nu putem face asta: http://www.sport.ro/show/video-top-10-cascadori-vezi-povestile-incredibile-ale-celor-care-sfideaza-moartea.html :))
Până ajungem şi noi aşa, vă propun o alternativă mai cuminte: http://www.verticalspirit.ro/
PS. Dacă vreţi, la final strâng toate lucrurile pe care le putem şi nu le putem face pe net şi refac postul, să nu se plictisească cititorii să parcurgă toate comentariile. :)))
Nu o să enumer ce cred că putem face şi ce nu putem face pe net (deşi nu ar fi o idee rea, dacă vă place puteţi adăuga) ci doar o să public câteva concluzii, aşa cum îi place dlui Mişu.
În primul rând, NU PUTEM FI NOI ÎNŞINE, deşi net-ul ne poate ajuta mult. Argumentez afirmaţia prin faptul ca cca. 70% din comunicare e non verbală. Deci ce facem noi acum e 30% din ce ar putea fi. Dacă adăugam şi un Borsec la comunicare, e şi mai puţin.
Pe de altă parte, comunicarea pe net ne disciplinează. Nu poţi întrerupe interlocutorul în mijlocul argumentaţiei, în buna tradiţie locală. Nici nu-l poţi influenţa prin comunicare non verbală: postură, privire, gestică, îmbrăcăminte şi accesorii scumpe sau perturbatoare; astea nu mai contează.
În al doilea rând (şi la fel de important), pe net nu putem face asta: http://www.sport.ro/show/video-top-10-cascadori-vezi-povestile-incredibile-ale-celor-care-sfideaza-moartea.html :))
Până ajungem şi noi aşa, vă propun o alternativă mai cuminte: http://www.verticalspirit.ro/
PS. Dacă vreţi, la final strâng toate lucrurile pe care le putem şi nu le putem face pe net şi refac postul, să nu se plictisească cititorii să parcurgă toate comentariile. :)))
joi, 26 noiembrie 2009
Disclosure/ transparenţă
Am pus link-ul blog-ului pe profilul meu de pe LinkedIn, deci orice postare de pe blog poate fi accesată de cca 140 de persoane cu care am conexiuni, şi încă nu ştiu câte zeci de mii din grupurile din care fac parte (dar care nu ştiu limba română).
Nu vreau ca asta să fie un inhibitor, dar mi se pare corect să anunţ.
Nu vreau ca asta să fie un inhibitor, dar mi se pare corect să anunţ.
miercuri, 25 noiembrie 2009
Turism electoral
Staţi!! Am subiect!
În avântul ecologist de care sunt cuprins de vreo 30 de ani, am convins mai mulţi colegi să îmi "doneze" revistele, ziarele şi alte cele pentru a le depune la centrele de colectare hârtie.
O colegă îmi dă reviste şi ziare de genul Diva, Click!, Şapte seri, şefa (vicepreşedinte) îmi dă ziare, secretara ei plicurile de corespondenţă primite de la Banca Naţională, Biroul de Credite, Oficiul de Prevenire a Spălării Banilor, mă rog, aţi prins ideea. Ce m-a bucurat e că în sediul vechi băieţii de la pază imi dădeau şi ei tot felul de hârtii, reviste de rebus, integrame, ziare gratuite, dintr-astea. :) Aşa am reuşit să colectez peste 20 de cutii de "hârtie de xerox".
Ei, înainte ca ziarele să o apuce pe ultimul drum, le răsfoiesc puţin.
Un articol din Business Standard relatează cum s-au derulat alegerile prezidenţiale în Gara de Nord. Imaginea descrisă e cea imortalizată cu mulţi ani în urmă şi de Caragiale. Unii oameni sunt turmentaţi, alţii sunt mai sărăcuţi, fie la duh fie la portofel, amărâţi, dar care stau de peste trei ore în picioare la coadă pentru că "trebuie".
Întrebarea reporterului privind destinaţia după ce votează provoacă puţină nelinişte şi efort intelectual pentru a găsi răspunsul "corect": "Mergem".
Luni (deci în urmă cu trei zile, imediat după alegeri) am avut o conversaţie pe aceeaşi temă cu o asistentă de la spital; voi ştiţi de ce trec pe la spital, deci nu intru în detalii.
Oricum, doamna era moderat revoltată referitor la lipsa de reacţie a forţelor de ordine faţă de turismul electoral, mai mult sau mai puţin evident. Mi-a zis şi că legile trebuie modificate, şi în primul rând Constituţia, pentru a împiedica turismul electoral şi pentru că două dintre articole se contrazic. Concluzia (cu articolele contradictorii din Constituţie) rezulta în urma confruntării dintre candidaţii la Preşedinţie....
Cred că legile (cel puţin cele electorale) sunt bune aşa cum sunt, aplicarea lor este cea care suferă....
Disting în discuţia cu doamna asistentă o dihotomie între ce e considerat de bun simţ (descurajarea turismului electoral) şi incapacitatea legilor de a-l împiedica. Dacă cineva ar formula o acuzaţie, ar strânge dovezi şi ar face un pas, probabil că adversarii ar face acelaşi lucru, deci soluţia este să facem mai mult turism electoral decât adversarii... :))))
Pe de altă parte, mă gândesc că la TV se confruntă nu doi candidaţi (sau mai mulţi), ci două echipe de marketing care sunt angajate de două grupuri de interese care au foarte puţin în comun cu denumirea sub care evoluează (liberali, socialişti, democraţi etc.). Aici dl Gika ar putea avea o intervenţie privind eficienţa exerciţiului democratic, dar între timp s-a convertit... şi s-ar putea să se abţină. :)))
Opinia mea e că orientarea politică declarată nu mai este aliniată de mult cu măsurile promovate de grupurile respective de interese. În schimb, noi ca votanţi trebuie să ne alegem reprezentanţii (adică acele persoane care ne reprezintă :)) ). Vedeţi voi printre candidaţii la Preşedinţie pe cineva care să vă reprezinte?!?
Doamna asistentă avea speranţa să ne putem alege nişte "aleşi" cinstiţi şi care să ne reprezinte interesele.
Eu am dubii serioase în privinţa posibilităţii ca dintr-o societate aşa cum o ştim să iasă altceva decât o sumă de oameni aidoma nouă celorlalţi, cu diferenţa că adevăratul caracter al cuiva îl afli când îi dai puterea pe mână.... şi atunci te alegi cu parlamentari şi senatori aşa cum îi avem noi.
În avântul ecologist de care sunt cuprins de vreo 30 de ani, am convins mai mulţi colegi să îmi "doneze" revistele, ziarele şi alte cele pentru a le depune la centrele de colectare hârtie.
O colegă îmi dă reviste şi ziare de genul Diva, Click!, Şapte seri, şefa (vicepreşedinte) îmi dă ziare, secretara ei plicurile de corespondenţă primite de la Banca Naţională, Biroul de Credite, Oficiul de Prevenire a Spălării Banilor, mă rog, aţi prins ideea. Ce m-a bucurat e că în sediul vechi băieţii de la pază imi dădeau şi ei tot felul de hârtii, reviste de rebus, integrame, ziare gratuite, dintr-astea. :) Aşa am reuşit să colectez peste 20 de cutii de "hârtie de xerox".
Ei, înainte ca ziarele să o apuce pe ultimul drum, le răsfoiesc puţin.
Un articol din Business Standard relatează cum s-au derulat alegerile prezidenţiale în Gara de Nord. Imaginea descrisă e cea imortalizată cu mulţi ani în urmă şi de Caragiale. Unii oameni sunt turmentaţi, alţii sunt mai sărăcuţi, fie la duh fie la portofel, amărâţi, dar care stau de peste trei ore în picioare la coadă pentru că "trebuie".
Întrebarea reporterului privind destinaţia după ce votează provoacă puţină nelinişte şi efort intelectual pentru a găsi răspunsul "corect": "Mergem".
Luni (deci în urmă cu trei zile, imediat după alegeri) am avut o conversaţie pe aceeaşi temă cu o asistentă de la spital; voi ştiţi de ce trec pe la spital, deci nu intru în detalii.
Oricum, doamna era moderat revoltată referitor la lipsa de reacţie a forţelor de ordine faţă de turismul electoral, mai mult sau mai puţin evident. Mi-a zis şi că legile trebuie modificate, şi în primul rând Constituţia, pentru a împiedica turismul electoral şi pentru că două dintre articole se contrazic. Concluzia (cu articolele contradictorii din Constituţie) rezulta în urma confruntării dintre candidaţii la Preşedinţie....
Cred că legile (cel puţin cele electorale) sunt bune aşa cum sunt, aplicarea lor este cea care suferă....
Disting în discuţia cu doamna asistentă o dihotomie între ce e considerat de bun simţ (descurajarea turismului electoral) şi incapacitatea legilor de a-l împiedica. Dacă cineva ar formula o acuzaţie, ar strânge dovezi şi ar face un pas, probabil că adversarii ar face acelaşi lucru, deci soluţia este să facem mai mult turism electoral decât adversarii... :))))
Pe de altă parte, mă gândesc că la TV se confruntă nu doi candidaţi (sau mai mulţi), ci două echipe de marketing care sunt angajate de două grupuri de interese care au foarte puţin în comun cu denumirea sub care evoluează (liberali, socialişti, democraţi etc.). Aici dl Gika ar putea avea o intervenţie privind eficienţa exerciţiului democratic, dar între timp s-a convertit... şi s-ar putea să se abţină. :)))
Opinia mea e că orientarea politică declarată nu mai este aliniată de mult cu măsurile promovate de grupurile respective de interese. În schimb, noi ca votanţi trebuie să ne alegem reprezentanţii (adică acele persoane care ne reprezintă :)) ). Vedeţi voi printre candidaţii la Preşedinţie pe cineva care să vă reprezinte?!?
Doamna asistentă avea speranţa să ne putem alege nişte "aleşi" cinstiţi şi care să ne reprezinte interesele.
Eu am dubii serioase în privinţa posibilităţii ca dintr-o societate aşa cum o ştim să iasă altceva decât o sumă de oameni aidoma nouă celorlalţi, cu diferenţa că adevăratul caracter al cuiva îl afli când îi dai puterea pe mână.... şi atunci te alegi cu parlamentari şi senatori aşa cum îi avem noi.
marți, 24 noiembrie 2009
Provocare
1. Zilele astea (de week-end) o foarte bună prietenă m-a provocat. Zice că pot face faţă la peste 50 de subiecte/ topics în acelaşi timp... :) Nu ştiu dacă are dreptate, dar pot încerca...
2. În urmă cu ceva timp un alt (foarte bun) prieten mi-a "desţelenit" tainele blog-urilor în timp ce "băteam cu piciorul" o pajişte alpină.
3. Dintotdeauna am considerat că am ceva de spus. Nu împotriva cuiva/ ceva sau pentru cineva/ ceva, ci de dragul conversaţiei, a schimbului de idei.
Aşa a luat fiinţă acest blog. Dacă aveţi idei de subiecte, sunt binevenite, provocarea a fost pentru 50, deci este loc destul. :D
Voi încerca să fac faţă.
2. În urmă cu ceva timp un alt (foarte bun) prieten mi-a "desţelenit" tainele blog-urilor în timp ce "băteam cu piciorul" o pajişte alpină.
3. Dintotdeauna am considerat că am ceva de spus. Nu împotriva cuiva/ ceva sau pentru cineva/ ceva, ci de dragul conversaţiei, a schimbului de idei.
Aşa a luat fiinţă acest blog. Dacă aveţi idei de subiecte, sunt binevenite, provocarea a fost pentru 50, deci este loc destul. :D
Voi încerca să fac faţă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
