Se afișează postările cu eticheta banane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta banane. Afișați toate postările

duminică, 17 octombrie 2010

Relay Man


Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:




sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Osanale lui Mişu

Dl Mişu (cine îl ştie, îl ştie, cine nu o să-şi dea seama pe parcurs ce a pierdut) merită osanale (sincere) cel puţin din partea mea.
Nota bene: Nu vreau să fiu ironic şi nici să îl pun într-o postură stânjenitoare.

Dânsul are legătură cu două-trei evenimente semnificative care au marcat anul de graţie 2009: revenirea mea pe munţi, participarea la maratonul 2009 şi "trezirea" (come back) mea literară.

Nu voi detalia inutil, deci:
1. Anul acesta am constatat, mai târziu decât cei din jurul meu :)), că m-am boşorogit, respectiv că, pe lângă trecerea anilor, imaginea mea despre mine ca tip activ nu mai este demult susţinută şi de faptă, motiv pentru care am decis revenirea pe munţi. Printr-o împrejurare fericită, lui Mişu îi lipsea "a patra mână", respectiv mai avea nevoie de cineva la o tură (pe munte). Prin altă împrejurare fericită, încă mai avea numărul meu de telefon. Restul e istorie. :))))

2. În continuarea celor de mai sus, am decis şi participarea (din nou) la maraton. Dl Mişu a fost, din nou, un catalizator, deoarece s-a înscris şi dânsul. Partea distractivă, cum spune Cristi într-un alt post (sau părţile, că nu e doar una), este/ sunt că: (a) pe durata maratonului am mâncat banane şi băut băuturi energizante cât nu am reuşit timp de zece ani înainte de asta :)), (b) după cursă eram singurul nemulţumit, toţi ziceau că e mare lucru că am reuşit să termin, eu nu şi nu, eram nemulţumit de timpul scos (4:51:52!!!, vă vine să credeţi?!?; m-aţi crede dacă pe ultimii kilometri dintr-un maraton v-ar depăşi toţi pensionarii de peste 70 de ani şi toţi adolescenţii "pufoşi" rămaşi în cursă), şi (c) nu m-am învăţat minte, respectiv m-am antrenat foarte puţin şi am folosit foarte puţin antiinflamator înainte de cursă, ceea ce a condus în mod logic la "ruperea" genunchilor pe la kilometrul 20, restul distanţei până la finish reuşind doar să mă târăsc (de fapt asta nu e chiar distractivă, scuze).

3. Tot datorită lui Mişu am renăscut literar, sau cel puţin aşa cred eu. :))))
Pe de o parte anul acesta am făcut cunoştinţă cu blogurile şi mess-ul. Nu râdeţi, aşa e, abia anul ăsta. Pe blogul lui Mişu am intrat mai întîi timid, ca cititor, după care am început să combat cu vervă. Pasul către propriul blog a avut nevoie doar de o scânteie/ steluţă.
Pe de cealaltă parte, recent Mişu mi-a cerut câteva articole pentru ghidul de vacanţă al revistei Caţavencu. Faptul că nu au fost publicate contează mai puţin. Important este că în noaptea dinaintea termenului limită (în care în mare parte calculatorul nu a funcţionat, deci am scris cu pixul pe hârtie !!!) am "generat" cinci articole. Şi mai important este că nu am avut nevoie de inspiraţie, tot ce am avut nevoie a fost să las ideile să se aştearnă pe hârtie (şi din momentul în care calculatorul a revenit la viaţă, pe monitor). La sfârşit chiar m-am simţit bine. Parcă aş fi ţinut ideile în mine cu forţa, şi când au "ieşit" am revenit la normal, m-am simţit uşurat... Ca să nu înţlegeţi altceva: această "trezire" literară consider că o datorez lui Mişu.

Cam astea sunt argumentele mele. Cine are ceva împotrivă, îl desfid.
PS. Căutaţi în dexonline.ro dacă nu ştiţi ce înseamnă "a desfide". :))))))

Disclaimer: Ca să nu mă fac de ruşine printre cunoscuţii mai erudiţi, mai întâi am căutat cuvintele "osana" şi "osanale" şi m-am lămurit.
Osana = (1) folosit în imnurile religioase ca exclamaţie cu sensul de "Laudă! Mărire! Slavă!"; (2) mai ales la plural, aclamaţii, ovaţii, urale, (rar) vivat; dar şi (3) cuvinte de laudă, de preamărire, (exagerată), şi (4) a ridica în slăvi pe cineva, a elogia.