The Dark Knight Rises

Nu e vorba nici de Batman (Christian Bale), nici de Fatman (Val Kilmer).

Din străfundurile noastre neanderthaliene se ridică, cu o vigoare renăscută, o specie un timp crezută pe cale de dispariţie, dar cu atât mai periculoasă, şoferul de Bucureşti, sau vigilantele dâmboviţean.

Aflat în stare de beligeranţă continuă cu toată lumea, şoferul de Bucureşti nu are ca scop ajungerea la destinaţie, ci competiţia. Oponentul nu contează, ci competiţia în sine, de unde desprindem o primă caracteristică a acestuia, sportivitatea. :)

Asistăm la un fel de meci Dark Knight vs. Joker, Cavalerul Negru vs. Păcălici, Cavalerul Negru categoria supergrea vs. Cavalerul Negru categoria pană.

La fel ca Batman şi alţi vigilante, şoferul de Bucureşti apără adevărul. ADEVĂRUL lui. De multe ori prin vorbe, zicători (limbaj verbal), în şoaptă, ţipând sau mormăind în barbă (limbaj paraverbal) sau prin încruntare, gesturi sugestive, iar uneori cu pumnii şi picioarele (limbaj non-verbal). După cum se poate lesne observa, şoferul de Bucureşti este atît un tip comunicativ (intră spontan în relaţie cu ceilalţi participanţi la trafic) cât şi multilateral dezvoltat (pe de o parte pentru că de multe ori se revarsă din scaun împrejur de cât de multilateral dezvoltat este, dar şi pentru că utilizează în mod creativ toate modalităţile de comunicare - verbal, paraverbal, nonverbal).

Evident, faptul că el ştie că are dreptate nu este suficient, ADEVĂRUL său trebuie împărtăşit şi făcut cunoscut celor din jur, iar uneori impus celor din jur prin tehnici non-verbale de comunicare (palme, pumni, picioare etc., aţi prins ideea).

ADEVĂRUL poate fi apărat în multiple feluri, şi cu toţii am învăţat de mici că nici o piedică nu trebuie să ne stea în cale atunci când apărăm ADEVĂRUL. Şoferul de Bucureşti îşi alege modalităţile prin care apără ADEVĂRUL în funcţie de personalitate, cilindree, grosimea “tablei”, a buzunarului sau a cefei etc. Metode duium, să ai de unde alege:

1. Vigilante paternal sfătos – Locul acţiunii: Academia Militară, la traversarea Panduri, acum şantier de metrou. Vigilante, pe la 50+ ani, SUV închis la culoare, eroina consoartă (presupun) pe locul din faţă. Situaţie: din patru benzi două merg înainte, se poate merge şi la stânga şi la dreapta. El, blând, admonestator, ca la şcoală, stilul “hai să îşi arăt cu blândeţe cât eşti de prost”: Ai văzut că banda ta făcea la dreapta? Greşit, semnul era de “înainte şi la dreapta”. Repliere rapidă, mi-aduc fugitiv aminte de profesorii din şcoală. Da’ ai văzut liniile punctate de pe jos? (adică "n-ai văzut că aveam prioritate?") Da, sunt pt cei care vin de pe Panduri. S-a făcut verde semaforul, altfel aş mai avea de povestit.
2. Vigilante paternal agresiv – Locul acţiunii: la Pârvan (viitorul bulevard Uranus), când traversezi dinspre pod spre Plevnei, şi din două benzi rămâi cu una. :) Vigilante la 35 de ani, Volvo gri. El îşi trage maşina lângă mine (deşi făcea dreapta), ton ridicat şi agresiv: Cine era pe banda întâi? (un fel de “n-ai văzut că eram pe banda întâi şi trebuia să-mi dai prioritate?”). Păi pe banda întâi eram eu. Tăcere scurtă, după care argumentele se schimbă. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi, vede că vorbeşte degeaba şi pleacă.
3. Vigilante de ceafă groasă – Locul acţiunii: trecere de pietoni. Eu eram la câţiva metri şi aud claxoane. Întorc capul, o maşină se oprise, nimeni nu avea pe unde să treacă (o singură bandă pe sens), se deschide portiere, iese unu’, se repede la un pieton şi îl ia la pumni. După vreo trei îşi dă seama că interlocutorul a înţeles, aşa că se întoarce la maşină, porneşte şi pleacă.
4. Vigilante răzbunător – Locul acţiunii: bd. Mărăşeşti, la fântâna de la parcul Carol. Tai faţa (mea culpa, mergea ca un melc, mai trecea o coloană mortuară până ajungea el în dreptul meu). El nu, că prioritate. Întoarce în intersecţie pe linia de tramvai, vine după mine, îmi intră în faţă (parcă şi pentru asta se ridică carnetul, ca să nu zic de întoarcere în intersecţie), că prioritate, că alte alea. Că se făcea seară până intra el în intersecţie nu conta. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi şi pleacă şi el.
5. Vigilante bou inconştient – Eram pe motor înspre Transalpina, în urcare într-o pantă în curbă la dreapta, deci fără vizibilitate. Din spate intră în depăşire o Skoda Superb neagră (de aici vine idea iniţială a titlului). Eu – Stan păţitul, cu un ochi pe dealul din faţă, cu unul pe marginea drumului, cu unul în oglinda retrovizoare şi cu unul pe Skoda. Dacă nu ies la numărătoare câţi ochi bănuiţi că ar trebui să am, măcar aveţi o idee cam câţi ochi ar trebui sa aibă un motociclist la drum pentru ca să se asigure din toate părţile. :) Bineînţeles, din faţă venea ceva, Skoda virează puternic înspre mine, eu pun frână şi virez şi eu. Roata – la juma’ de palmă de şant, Skoda – la juma’ de palmă de ghidonul meu. Noroc de reflexele din copilărie (Pegas Camping să trăiască, şi juliturile din genunchi), dar dacă nu eram cu ochii (toţi patru :) ) în toate părţile, mâna pe frână şi ancorat bine pe ghidon, acum eram ornament pe stânci. Mă uit în oglinzile retrovizoare ale “cavalerului” – nici vorbă să se fi uitat la mine să vadă pe unde sunt, dacă sunt bine, dacă nu am împodobit brazii de pe versanţi, nimic.

Zilele trecute am fost la nişte cursuri de comunicare (de aici şi ideea cu verbal, paraverbal şi nonverbal :) ), şi unul dintre traineri zicea că bucureştenii nu te privesc în ochi de frică, că merg pe stradă cu privirea în pământ. Duc ideea mai departe şi îmi amintesc că mai demult am citit un articol (sau am văzut un reportaj) care te învăţa cum să te comporţi (preventiv) în cazul în care ajungi într-o situaţie în care poţi fi atacat de câini. Adică dacă eşti pe biclicletă cobori, pui bicicleta între tine şi haită, nu îi priveşti în ochi, şi îţi vezi de drum ţinând haita sub observaţie până te depărtezi, şi aşa mai departe, deci ai o atitudine prudentă.

Cred că ar fi util şi un ghid de supravieţuire în traficul urban. Dincolo de condusul preventiv, de stat cu ochii în patru la ce se vede şi la ce nu se vede (dacă e o groapă în balta din faţă, dacă de după autobuz ţâşneşte un copil, dacă maşina aia parcată cu o roată nealiniată e pe punctul să intre în trafic etc.), ce te faci când eşti agresat (verbal, paraverbal şi nonverbal :) ) în trafic şi cum e indicat să reacţionezi? Mai mult, în câte tipuri de vigilante poţi împărţi şoferii şi cum e mai indicat să îi tratezi pe fiecare?

Pentru condusul preventiv, proactiv, defensiv (denumiri sunt destule), sunt site-uri destule, la fel şi iniţiative şi campanii. Un blog pe care îl urmăresc e http://www.slowride.ro/ da’ mai sunt multe altele. O initiaţivă recentă de “promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor” e http://blogalinitiative.ro/campanii/campanie-in-premiera-ghiceste-clientul, probabil în colaborare cu BMW, că parcă ei au introdus conceptul de “efficient dynamics”. Oricum, la un search scurt pe net după “condus defensiv” (dacă tastaţi primul cuvânt în Google, al doilea vă este propus) sau “condus preventiv” găsiţi sumedenie de linkuri.

Pentru împărţirea şoferilor în categorii de comportament şi cum e mai bine să îi tratezi pe fiecare, aştept sugestii, poate facem aici un manual şi îl punem pe net. :))

Până la urmă, şi asta e o metodă, mai altfel, de "promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor". :))

Dragilor, până la următorul post, fiţi responsabili în trafic, comunicaţi cu cine vreţi şi cum vreţi, da' rămâneţi întregi şi sănătoşi, pentru că avem un manual de comunicare de scris. :))

Zodia inocenţilor

Nu prea „le am” eu cu zodiile, dar până şi mie mi-a trecut pe la ureche faptul că, urmare a nu ştiu cărăor chestii cosmice, zodiile s-au rotit cale de o zodie, adicătelea dacă până acum ştiai că eşti născut într-o zodie, şi mai şi găseai că ţi se potrivesc o mulţime de caracteristici zodiacale de-acolo, de fapt aparţii zodiei alăturate – nu şiu în ce direcţie -, şi brusc descopereai mai multe similitudini cu caracteristicile din zodia respectivă decât cu cea de care credeai anterior că aparţii :)).

Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.

Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.

Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.

Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.

Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.

Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.

În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.

După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....

Relay Man

Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:

Politeţea în traficul bucureştean - contradicţie în termeni sau stare de normalitate?

Ieri (sâmbătă) veneam pe Virgiliu ca să merg spre Calea Victoriei pe Berzei. La intersecţia Virgiliu-Berzei e o intersectie destul de păcătoasă din perspectiva acordării priorităţii, dar cei care trec des prin zonă nu au nici o problemă cu asta.

Mă rog, la ieşirea din Virgiliu vreau să fac stânga spre Matache, cînd un Tico alb (condus de un puşti preocupat mai mult de discuţia cu amica din dreapta decât de regulile de circulaţie) care venea de pe General Berthelot îmi taie calea spre Ştirbei. Politicos, îi semnalez (cu claxonul) eroarea de a nu fi acordat prioritate de dreapta. Cu un exces de politeţe, puştiul îmi semnalează (cu degetul mijlociu) că apreciază intervenţia mea şi ca îmi mulţumeşte pentru a-i fi acordat prioritate, chiar dacă nu avea.

Satisfăcuţi de rezultatul întălnirii, eu - că nu mi-am buşit maşina din cauza unui inconştient, el - că şi-a aratat calitaţile de macho în faţa domnişoarei care îl însoţea, ne-am văzut fiecare de drumurile noastre.

Dar... există speranţă. Politeţea în trafic nu e caracteristică doar sfârşitului de săptămână, ea poate fi întâlnită în fiecare zi. Oricum, pentru mine este un mod revigorant de a-mi începe ziua de muncă. Întâlnesc nenumărate (pentru că nu le număr) cazuri similare de politeţe în trafic pe numai patru kilometri până la serviciu, chiar dacă traseul e de tip "reverse traffic" şi înghesuiala e mai mică.

Să conducem bine! Şi să trăim sănătoşi!

Horologium

În urmă cu ceva timp am primit cadou un ceas. Frumos. Foarte. Foarte probabil şi scump.

Frumos până i-am rup arcul. Simplu. Când l-am întors m-am înfipt în el mai mult decât ar fi trebuit şi l-am rupt. Vreo jumătate de an am umblat fie fără ceas fie cu unul mai vechi.

Am zis totuşi să-l duc la reparat. M-am interesat în stânga şi în dreapta, am căutat pe net. Am găsit. Horologium (sau Horologivm).

Am fost, am zis ce problemă are, l-am lăsat. După ceva timp mă sună cineva şi îmi spune ce probleme are, că îi trebuie un arc nou şi o curăţare, îmi spune şi preţul. După jumătate de an de la achiziţie nu ştiu de ce curăţare avea nevoie, dar cum era deja demontat de vreo săptămână, acum era clar că trebuia curăţat (cu vibraţii, m-am documentat, chestie complicată, monşer).

Timpul estimativ - 20 de zile lucrătoare. Surpriză, după vreo săptămână era gata, probabil se întorsese din concediu ceasornicarul cu specializare pe ceasul respectiv, sau s-au gândit că dacă mai întârzie îmi iau jucăria şi plec în altă parte, ceea ce şi aveam de gând să fac.

Zis şi făcut. Mă duc la magazin. Mă anunţaseră vineri, le-am spus că ajung luni, ceea ce s-a şi întâmplat, om parolist, ce mai. Presupunerea mea fusese întemeiată, ceasul era oprit pentru că nu îl mai întorsese nimeni. Dacă cineva îşi bătuse capul să-l potrivească, acum era clar că nu era fixat (un ceas mecanic cu indicator rezervă de arc şi indicator pentru fazele lunii este livrat potrivit şi mergând, dacă firma se respectă). Pentru "firma" clamată, impardonabil. Plus că domnul care mi l-a livrat a început să potrivească ora... rotind butonul în sens invers. Hmmmmm!

Okay, plătesc, ajung acasă. Ceasul merge "oarecum". Adică minutarul şi orarul par să se sincronizeze până acum, secundarul în schimb e din alt film. Mai stă, se mai gândeşte, mai merge puţin, iar stă, iar o ia din loc.

Garanţia e de 500 de zile, dar deja mi-e frică să mă mai întorc la Horologivm.

PS. Cureaua e montată invers....

PPS. M-am întors la magazin, le-am spus ce probleme are. Au fost foarte politicoşi, culmea e că atunci când am ajuns secundarul iar făcea probleme, am semnat o nouă foaie de service şi am plecat. A trecut o săptămână, vineri m-au sunat să vin să îl iau. Până acum (au trecut 24 de ore) totul e în ordine, secundarul merge bine, cureaua e pusă corect, chiar i-au pus un strop de lipici pe curea că era puţin dezlipită (îi rugasem eu să o lipească, aşa, ca act de curtoazie din partea unei "case" care se respecta). În schimb, complicaţia (care indică fazele lunii) a rămas în aceeaşi stare ca atunci când am lăsat ceasul la reparat. La noapte o să mă uit la lună şi o să o potrivesc ...

Hărţi şi drumuri

Zilele trecute mi-am cumpărat o hartă rutieră, mi-am zis că efervescenţa din ultimul deceniu din infrastructura românească impune o actualizare a instrumentului meu de orientare rutieră. Oricum, să continui să te orientezi rutier cu o hartă poate fi privit, de un privitor neutru, fie ca o evidentă cramponare în trecut, fie ca un romantism incurabil.


Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.


Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.


Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.



Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.

Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.


Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...


Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.

Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!


Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.