Moto-evangelism şi moto-apostoli

Din start, îmi cer scuze de la cei care se simt deranjaţi de titlu. Termenii “evangelism” şi “apostoli”, dezbrăcate de înţelesul lor religios, au început să fie din ce în ce mai folosiţi în vorbirea curentă şi de afaceri, şi când le folosesc eu înţeleg sau desemnez acţiunile, respectiv persoanele, care caută în mod activ şi cu persuasiune profesională promovarea unei idei într-o organizaţie, precum şi obţinerea de sprijin şi susţinători pentru realizarea/ implementarea ei. Cel puţin cu acest sens le voi utiliza şi eu în cele ce urmează.

Revenind la oile noastre, eu zic că pasiunile sunt ca boala, odată ce te “prind” nu te mai lasă. Trebuie doar să le dai ocazia să te „prindă”. :)

Ce mi-a venit să scriu despre aşa ceva? În urmă cu câteva luni citeam o povestire de pe un blog motociclistic abia lansat. Bun, povestea era cam aşa. La întoarcerea în ţară (pe motociclete) a trei fete cucuiete care au ‘făcut’ vreo 3000-3500 km prin Austria, Italia şi Germania în vreo două săptămâni, la graniţa la intrarea în ţară grănicerul le întreabă de una, de alta, de unde vin, pe unde au fost, trebi dintr-astea. Când află pe unde au fost, le întreabă “de ce?”. Adică de ce au mers pe motoare în loc să meargă cu maşina. Pentru că întrebarea li s-a părut stupidă, au lăsat-o fără răspuns.

Totuşi, dacă omul era total înafara pasiunii bolnave :) care pe ele le mânase la mii de kilometri de ţară să îşi forţeze mintea şi corpul în bătaia vânturilor în loc să stea la terasă, piscină sau la plajă, pe serpentine în ac de păr şi în preumblări care le înţepeniseră toţi muşchii de care ştiau şi nu ştiau, el poate vroia să înţeleagă ce rost avea tot „chinul” ăsta, deci cred că întrebarea merita un răspuns.

Pasiuni sunt multe. Unii le păstrează pentru ei, alţii le împărtăşesc unui grup de apropiaţi sau de “iniţiaţi”, alţii sunt deschişi să le împărtăşească (sau doar se laudă :) ) oricui e curios şi deschis să le încerce. Alţii se “deschid” doar dacă sunt întrebaţi. Dar toţi, când povestesc, îi vezi cum se prind viaţă, cum le sclipesc ochii, cum vorbele le vin năvală şi nu mai au capăt la vorbă. Sau doar se lasă întrebaţi, după cum le e firea.

Eu cred că dacă ai o pasiune, acea pasiune este frumoasă pentru tine. Şi dacă ai o pasiune frumoasă, e normal să vrei ca şi ceilalţi să cunoască frumuseţea pasiunii tale. Şi cauţi să o explici curioşilor, fie ei grăniceri, şoferi, poliţişti sau de altă profesie, să îi iniţiezi, să îi ajuţi să-şi dorească ca măcar să încerce.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place să fac evangelism şi apostolat pentru pasiunile mele, dacă îmi este permisă figura de stil. Nu oricând, că poate nu toată lumea e interesată şi nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar atunci când cineva e cât de puţin curios, povestesc. Îmi place să văd cum mintea “construieşte” senzaţiile despre care povestesc, cum ochii “văd” ce povestesc, cum corpul simte experienţele din poveste. Îmi place să îi văd cum “trăiesc” ceva nou cu ochii minţii. E o bună premiză să încerce şi ei la un moment dat.

În materie de motociclism cred că “moto-evangelismul” realizat în scopul creşterii siguranţei în trafic şi a explicării ce-i mână pe bikeri în luptă, cu riscul de a deveni decoraţiuni stradale post-mortem, este benefic pentru toată lumea, atât conducători auto, motociclişti, pietoni, cât şi rude ale celor angajaţi în trafic. Pe unii îi scuteşte de “ultimul drum”, pe alţii de “mititica” sau despăgubiri, iar pe restul de dus pe cei dragi la cimitir sau dus celor dragi colete la loc umbros şi răcoros.

PS. Ideea rândurilor de mai sus mi-a dat-o blogul amintit mai sus şi m-am folosit de povestea de acolo doar ca punct de plecare în povestea mea, iar ce am scris aici nu se doreşte a fi o critică la adresa autorilor sau a ceea ce scriu pe blog. Blogul lor este frumos şi le povesteşte pasiunea pentru motociclete într-un mod atractiv şi instructiv, iar mie îmi place şi îl voi citi în continuare. :)

The Dark Knight Rises

Nu e vorba nici de Batman (Christian Bale), nici de Fatman (Val Kilmer).

Din străfundurile noastre neanderthaliene se ridică, cu o vigoare renăscută, o specie un timp crezută pe cale de dispariţie, dar cu atât mai periculoasă, şoferul de Bucureşti, sau vigilantele dâmboviţean.

Aflat în stare de beligeranţă continuă cu toată lumea, şoferul de Bucureşti nu are ca scop ajungerea la destinaţie, ci competiţia. Oponentul nu contează, ci competiţia în sine, de unde desprindem o primă caracteristică a acestuia, sportivitatea. :)

Asistăm la un fel de meci Dark Knight vs. Joker, Cavalerul Negru vs. Păcălici, Cavalerul Negru categoria supergrea vs. Cavalerul Negru categoria pană.

La fel ca Batman şi alţi vigilante, şoferul de Bucureşti apără adevărul. ADEVĂRUL lui. De multe ori prin vorbe, zicători (limbaj verbal), în şoaptă, ţipând sau mormăind în barbă (limbaj paraverbal) sau prin încruntare, gesturi sugestive, iar uneori cu pumnii şi picioarele (limbaj non-verbal). După cum se poate lesne observa, şoferul de Bucureşti este atît un tip comunicativ (intră spontan în relaţie cu ceilalţi participanţi la trafic) cât şi multilateral dezvoltat (pe de o parte pentru că de multe ori se revarsă din scaun împrejur de cât de multilateral dezvoltat este, dar şi pentru că utilizează în mod creativ toate modalităţile de comunicare - verbal, paraverbal, nonverbal).

Evident, faptul că el ştie că are dreptate nu este suficient, ADEVĂRUL său trebuie împărtăşit şi făcut cunoscut celor din jur, iar uneori impus celor din jur prin tehnici non-verbale de comunicare (palme, pumni, picioare etc., aţi prins ideea).

ADEVĂRUL poate fi apărat în multiple feluri, şi cu toţii am învăţat de mici că nici o piedică nu trebuie să ne stea în cale atunci când apărăm ADEVĂRUL. Şoferul de Bucureşti îşi alege modalităţile prin care apără ADEVĂRUL în funcţie de personalitate, cilindree, grosimea “tablei”, a buzunarului sau a cefei etc. Metode duium, să ai de unde alege:

1. Vigilante paternal sfătos – Locul acţiunii: Academia Militară, la traversarea Panduri, acum şantier de metrou. Vigilante, pe la 50+ ani, SUV închis la culoare, eroina consoartă (presupun) pe locul din faţă. Situaţie: din patru benzi două merg înainte, se poate merge şi la stânga şi la dreapta. El, blând, admonestator, ca la şcoală, stilul “hai să îşi arăt cu blândeţe cât eşti de prost”: Ai văzut că banda ta făcea la dreapta? Greşit, semnul era de “înainte şi la dreapta”. Repliere rapidă, mi-aduc fugitiv aminte de profesorii din şcoală. Da’ ai văzut liniile punctate de pe jos? (adică "n-ai văzut că aveam prioritate?") Da, sunt pt cei care vin de pe Panduri. S-a făcut verde semaforul, altfel aş mai avea de povestit.
2. Vigilante paternal agresiv – Locul acţiunii: la Pârvan (viitorul bulevard Uranus), când traversezi dinspre pod spre Plevnei, şi din două benzi rămâi cu una. :) Vigilante la 35 de ani, Volvo gri. El îşi trage maşina lângă mine (deşi făcea dreapta), ton ridicat şi agresiv: Cine era pe banda întâi? (un fel de “n-ai văzut că eram pe banda întâi şi trebuia să-mi dai prioritate?”). Păi pe banda întâi eram eu. Tăcere scurtă, după care argumentele se schimbă. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi, vede că vorbeşte degeaba şi pleacă.
3. Vigilante de ceafă groasă – Locul acţiunii: trecere de pietoni. Eu eram la câţiva metri şi aud claxoane. Întorc capul, o maşină se oprise, nimeni nu avea pe unde să treacă (o singură bandă pe sens), se deschide portiere, iese unu’, se repede la un pieton şi îl ia la pumni. După vreo trei îşi dă seama că interlocutorul a înţeles, aşa că se întoarce la maşină, porneşte şi pleacă.
4. Vigilante răzbunător – Locul acţiunii: bd. Mărăşeşti, la fântâna de la parcul Carol. Tai faţa (mea culpa, mergea ca un melc, mai trecea o coloană mortuară până ajungea el în dreptul meu). El nu, că prioritate. Întoarce în intersecţie pe linia de tramvai, vine după mine, îmi intră în faţă (parcă şi pentru asta se ridică carnetul, ca să nu zic de întoarcere în intersecţie), că prioritate, că alte alea. Că se făcea seară până intra el în intersecţie nu conta. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi şi pleacă şi el.
5. Vigilante bou inconştient – Eram pe motor înspre Transalpina, în urcare într-o pantă în curbă la dreapta, deci fără vizibilitate. Din spate intră în depăşire o Skoda Superb neagră (de aici vine idea iniţială a titlului). Eu – Stan păţitul, cu un ochi pe dealul din faţă, cu unul pe marginea drumului, cu unul în oglinda retrovizoare şi cu unul pe Skoda. Dacă nu ies la numărătoare câţi ochi bănuiţi că ar trebui să am, măcar aveţi o idee cam câţi ochi ar trebui sa aibă un motociclist la drum pentru ca să se asigure din toate părţile. :) Bineînţeles, din faţă venea ceva, Skoda virează puternic înspre mine, eu pun frână şi virez şi eu. Roata – la juma’ de palmă de şant, Skoda – la juma’ de palmă de ghidonul meu. Noroc de reflexele din copilărie (Pegas Camping să trăiască, şi juliturile din genunchi), dar dacă nu eram cu ochii (toţi patru :) ) în toate părţile, mâna pe frână şi ancorat bine pe ghidon, acum eram ornament pe stânci. Mă uit în oglinzile retrovizoare ale “cavalerului” – nici vorbă să se fi uitat la mine să vadă pe unde sunt, dacă sunt bine, dacă nu am împodobit brazii de pe versanţi, nimic.

Zilele trecute am fost la nişte cursuri de comunicare (de aici şi ideea cu verbal, paraverbal şi nonverbal :) ), şi unul dintre traineri zicea că bucureştenii nu te privesc în ochi de frică, că merg pe stradă cu privirea în pământ. Duc ideea mai departe şi îmi amintesc că mai demult am citit un articol (sau am văzut un reportaj) care te învăţa cum să te comporţi (preventiv) în cazul în care ajungi într-o situaţie în care poţi fi atacat de câini. Adică dacă eşti pe biclicletă cobori, pui bicicleta între tine şi haită, nu îi priveşti în ochi, şi îţi vezi de drum ţinând haita sub observaţie până te depărtezi, şi aşa mai departe, deci ai o atitudine prudentă.

Cred că ar fi util şi un ghid de supravieţuire în traficul urban. Dincolo de condusul preventiv, de stat cu ochii în patru la ce se vede şi la ce nu se vede (dacă e o groapă în balta din faţă, dacă de după autobuz ţâşneşte un copil, dacă maşina aia parcată cu o roată nealiniată e pe punctul să intre în trafic etc.), ce te faci când eşti agresat (verbal, paraverbal şi nonverbal :) ) în trafic şi cum e indicat să reacţionezi? Mai mult, în câte tipuri de vigilante poţi împărţi şoferii şi cum e mai indicat să îi tratezi pe fiecare?

Pentru condusul preventiv, proactiv, defensiv (denumiri sunt destule), sunt site-uri destule, la fel şi iniţiative şi campanii. Un blog pe care îl urmăresc e http://www.slowride.ro/ da’ mai sunt multe altele. O initiaţivă recentă de “promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor” e http://blogalinitiative.ro/campanii/campanie-in-premiera-ghiceste-clientul, probabil în colaborare cu BMW, că parcă ei au introdus conceptul de “efficient dynamics”. Oricum, la un search scurt pe net după “condus defensiv” (dacă tastaţi primul cuvânt în Google, al doilea vă este propus) sau “condus preventiv” găsiţi sumedenie de linkuri.

Pentru împărţirea şoferilor în categorii de comportament şi cum e mai bine să îi tratezi pe fiecare, aştept sugestii, poate facem aici un manual şi îl punem pe net. :))

Până la urmă, şi asta e o metodă, mai altfel, de "promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor". :))

Dragilor, până la următorul post, fiţi responsabili în trafic, comunicaţi cu cine vreţi şi cum vreţi, da' rămâneţi întregi şi sănătoşi, pentru că avem un manual de comunicare de scris. :))

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă

Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…

În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.

Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.

Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.

Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))

La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..

Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…

Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.

Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...

Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.

În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....

Taijiquan… prin gospodărie

Ieri s-a terminat un scurt stagiu Taijiquan (http://www.wudangshu.ro/stg_poianaBV_aug2011.html) organizat în Poiana Braşov de Artasia Academy (http://www.artasia.ro/, http://www.wudangshu.ro/). Pe scurt şi ilustrativ, Taijiquan (cunoscut şi ca Tai Chi) e ceea ce fac, în filmele americane, cei care se mişcă “cu încetinitorul” prin parcuri, cu mişcări circulare. Mai plastic, un fel de educaţie fizică chinezească cu trecut marţial. :)

În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))

Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.

O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.

Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.

Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.

Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))

Nu conteză cât de lung am părul

(versuri Colibri: Nu conteză cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc)

În iulie am fost să donez sânge. Tocmai se anunţase că bugetarii vor avea salariul redus cu 25%. Era înghesuială, unii veniseră cu jumătate de oră înainte să înceapă programul.

Eu eram pe jumătate adormit, nemâncat şi nebăut (adică fără cafeaua de dimineaţa la activ). În jur, o frescă fidelă a României de azi, nu cea din tabloide, ci cea de pe stradă.

Dacă nu ştiaţi (constatare personală, mă gândesc să o înregistrez la OSIM :)) românul bugetar (undeva pe la jumătatea lanţului trofic* uman, dar destul de asemănător cu românul obişnuit, romanus communalis pe numele lui latinizat :) ) este extrem de critic cu cei din jur şi foarte indulgent cu sine însuşi. Adică, atunci când este client, toţi trebuie să zbârnâie în jurul lui pentru a îl servi şi a nu-i consuma timpul preţios, iar când e vorba de prestaţia lui, cuvântul de ordine e “merge şi-aşa”…

În aplicarea descoperirii de mai sus, o doamnă care la vârsta tinereţii sunt sigur că a frânt o sumedenie de inimi, având în vedere formele şi atitudinea, capta atenţia celor din jur prin comentarii privind proasta organizare a spitalului, timpul lung de aşteptare, timpul preţios al dânsei, cât salariu pierde prin faptul că e împiedicată să ajungă la serviciu (nu vă spun, că o să râdeţi şi nu e frumos, mai ales că probabil că nu o să piardă nimic) etc.

Trebuie să recunosc că limbajul non-verbal al sus-amintitei (timbru vocal, tonalitate, mimică, mişcare scenică – sper să nu mă fac de râs şi ce am enumerat să fie limbaj non-verbal) mi-au captat şi mie atenţia (sub forma unei irascibilităţi în creştere), până când am realizat asta şi m-am calmat instantaneu.

Aceasta fiind decorul, în scenă intră, foarte puţin observată, o tânără decentă, oarecum corpolentă, modestă, naturală, mă rog, ştiţi voi. Rromă. Noi restul, la un fel de coadă semi-organizată. După o privire circulară, se fixează pe doamna descrisă mai sus şi o abordează cu o decenţă care lipseşte multora, rugând-o să o ajute să completeze formularul obligatoriu pentru donare.

Reacţia doamnei a fost scurtă şi edificatoare în privinţa nivelului de oripilare produs: “Ce, nu şii să citeşti?!?!” Devenise evident, dar probabil că diferenţa socială era prea mare pentru a face călătoria necesară “în jos” şi a o ajuta pe tânără. Mă rog, imediat o doamnă mai în vârstă, retrasă până la acest moment, a preluat iniţiativa şi a abordat-o pe tânăra rromă şi i-a citit întrebările şi a bifat răspunsurile.

Fiecare a obţinut ce a dorit. Doamna a fost lăsată în pace, tânăra a completat formularul necesar donării, discuţia s-a stins şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Nu comentez, doar povestesc…

PS. Aceeaşi locaţie, prin martie, alţi actori, mult mai puţini. Printre donatori, o tânără (drăguţă) cu pantaloni de motor (piele, protecţii, croială specifică). Eu, încă adormit (…), o întreb pentru cine donează.

Fac aici o paranteză. Motocicliştii au destul de frecvent acţiuni de donare de sânge pentru cei care au accidente. Uneori se cunosc, alteori nu, dar se anunţă pe Net şi organizează donari de sânge pentru cei care sunt în operaţie. Pentru ca sângele să fie disponibil persoanei pentru care donezi, când donezi îi spui numele, spitalul şi doctorul care îl/o are în grijă, oamenii îşi notează şi, indiferent de compatibilitatea grupelor de sânge între donator şi primitor, persoana respectivă are rezervată câte o pungă de sânge pentru fiecare donare. Eu, cum nu donam pentru nimeni, m-am gândit că poate vreun motociclist are nevoie de urgenţă de sânge, şi să dau şi eu o mână de ajutor...

Revin. Fata se uită la mine mirată şi oarecum deranjată de întrebare, eu revin brusc la realitate şi înţeleg că am formulat prost întrebarea. Explic contextul, respectiv că i-am observat pantalonii, că am făcut legătura cu donarile de sânge pentru motocicliştii accidentaţi, mă rog, tot tacâmul. Fata înţelege contextul, i se luminează faţa şi îmi spune că donează pentru mama unei prietene. Discuţia se încheie.

După mai multe minute eu ies dintr-un cabinet, ea din altul şi avem o scurtă discuţie, respectiv ea îmi spune că se duce să bea o cafea că are tensiunea prea mică şi au respins-o, iar eu îi urez succes... Adică se duce să bea cafeaua deoarece după asta o să-i crească tensiunea, se întoarce şi donează. Eu îmi văd de ale mele, când ajung la serviciu povestesc ce şi cum.

Comentariul colegelor: “Bă, da’ prost eşti! Ce ocazie mai bună să o inviţi la o cafea decât asta?!?!?, de fapt să accepţi semi-invitaţia ei. Fata drăguţă, motociclistă, zice că se duce la o cafea şi tu stai ca mortul?!?!?”.

Nu comentez, doar povestesc....

* Iniţial am scris, din greşeală, “şanţul trofic uman”. )

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....