Moto-evangelism şi moto-apostoli

Din start, îmi cer scuze de la cei care se simt deranjaţi de titlu. Termenii “evangelism” şi “apostoli”, dezbrăcate de înţelesul lor religios, au început să fie din ce în ce mai folosiţi în vorbirea curentă şi de afaceri, şi când le folosesc eu înţeleg sau desemnez acţiunile, respectiv persoanele, care caută în mod activ şi cu persuasiune profesională promovarea unei idei într-o organizaţie, precum şi obţinerea de sprijin şi susţinători pentru realizarea/ implementarea ei. Cel puţin cu acest sens le voi utiliza şi eu în cele ce urmează.

Revenind la oile noastre, eu zic că pasiunile sunt ca boala, odată ce te “prind” nu te mai lasă. Trebuie doar să le dai ocazia să te „prindă”. :)

Ce mi-a venit să scriu despre aşa ceva? În urmă cu câteva luni citeam o povestire de pe un blog motociclistic abia lansat. Bun, povestea era cam aşa. La întoarcerea în ţară (pe motociclete) a trei fete cucuiete care au ‘făcut’ vreo 3000-3500 km prin Austria, Italia şi Germania în vreo două săptămâni, la graniţa la intrarea în ţară grănicerul le întreabă de una, de alta, de unde vin, pe unde au fost, trebi dintr-astea. Când află pe unde au fost, le întreabă “de ce?”. Adică de ce au mers pe motoare în loc să meargă cu maşina. Pentru că întrebarea li s-a părut stupidă, au lăsat-o fără răspuns.

Totuşi, dacă omul era total înafara pasiunii bolnave :) care pe ele le mânase la mii de kilometri de ţară să îşi forţeze mintea şi corpul în bătaia vânturilor în loc să stea la terasă, piscină sau la plajă, pe serpentine în ac de păr şi în preumblări care le înţepeniseră toţi muşchii de care ştiau şi nu ştiau, el poate vroia să înţeleagă ce rost avea tot „chinul” ăsta, deci cred că întrebarea merita un răspuns.

Pasiuni sunt multe. Unii le păstrează pentru ei, alţii le împărtăşesc unui grup de apropiaţi sau de “iniţiaţi”, alţii sunt deschişi să le împărtăşească (sau doar se laudă :) ) oricui e curios şi deschis să le încerce. Alţii se “deschid” doar dacă sunt întrebaţi. Dar toţi, când povestesc, îi vezi cum se prind viaţă, cum le sclipesc ochii, cum vorbele le vin năvală şi nu mai au capăt la vorbă. Sau doar se lasă întrebaţi, după cum le e firea.

Eu cred că dacă ai o pasiune, acea pasiune este frumoasă pentru tine. Şi dacă ai o pasiune frumoasă, e normal să vrei ca şi ceilalţi să cunoască frumuseţea pasiunii tale. Şi cauţi să o explici curioşilor, fie ei grăniceri, şoferi, poliţişti sau de altă profesie, să îi iniţiezi, să îi ajuţi să-şi dorească ca măcar să încerce.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place să fac evangelism şi apostolat pentru pasiunile mele, dacă îmi este permisă figura de stil. Nu oricând, că poate nu toată lumea e interesată şi nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar atunci când cineva e cât de puţin curios, povestesc. Îmi place să văd cum mintea “construieşte” senzaţiile despre care povestesc, cum ochii “văd” ce povestesc, cum corpul simte experienţele din poveste. Îmi place să îi văd cum “trăiesc” ceva nou cu ochii minţii. E o bună premiză să încerce şi ei la un moment dat.

În materie de motociclism cred că “moto-evangelismul” realizat în scopul creşterii siguranţei în trafic şi a explicării ce-i mână pe bikeri în luptă, cu riscul de a deveni decoraţiuni stradale post-mortem, este benefic pentru toată lumea, atât conducători auto, motociclişti, pietoni, cât şi rude ale celor angajaţi în trafic. Pe unii îi scuteşte de “ultimul drum”, pe alţii de “mititica” sau despăgubiri, iar pe restul de dus pe cei dragi la cimitir sau dus celor dragi colete la loc umbros şi răcoros.

PS. Ideea rândurilor de mai sus mi-a dat-o blogul amintit mai sus şi m-am folosit de povestea de acolo doar ca punct de plecare în povestea mea, iar ce am scris aici nu se doreşte a fi o critică la adresa autorilor sau a ceea ce scriu pe blog. Blogul lor este frumos şi le povesteşte pasiunea pentru motociclete într-un mod atractiv şi instructiv, iar mie îmi place şi îl voi citi în continuare. :)

The Dark Knight Rises

Nu e vorba nici de Batman (Christian Bale), nici de Fatman (Val Kilmer).

Din străfundurile noastre neanderthaliene se ridică, cu o vigoare renăscută, o specie un timp crezută pe cale de dispariţie, dar cu atât mai periculoasă, şoferul de Bucureşti, sau vigilantele dâmboviţean.

Aflat în stare de beligeranţă continuă cu toată lumea, şoferul de Bucureşti nu are ca scop ajungerea la destinaţie, ci competiţia. Oponentul nu contează, ci competiţia în sine, de unde desprindem o primă caracteristică a acestuia, sportivitatea. :)

Asistăm la un fel de meci Dark Knight vs. Joker, Cavalerul Negru vs. Păcălici, Cavalerul Negru categoria supergrea vs. Cavalerul Negru categoria pană.

La fel ca Batman şi alţi vigilante, şoferul de Bucureşti apără adevărul. ADEVĂRUL lui. De multe ori prin vorbe, zicători (limbaj verbal), în şoaptă, ţipând sau mormăind în barbă (limbaj paraverbal) sau prin încruntare, gesturi sugestive, iar uneori cu pumnii şi picioarele (limbaj non-verbal). După cum se poate lesne observa, şoferul de Bucureşti este atît un tip comunicativ (intră spontan în relaţie cu ceilalţi participanţi la trafic) cât şi multilateral dezvoltat (pe de o parte pentru că de multe ori se revarsă din scaun împrejur de cât de multilateral dezvoltat este, dar şi pentru că utilizează în mod creativ toate modalităţile de comunicare - verbal, paraverbal, nonverbal).

Evident, faptul că el ştie că are dreptate nu este suficient, ADEVĂRUL său trebuie împărtăşit şi făcut cunoscut celor din jur, iar uneori impus celor din jur prin tehnici non-verbale de comunicare (palme, pumni, picioare etc., aţi prins ideea).

ADEVĂRUL poate fi apărat în multiple feluri, şi cu toţii am învăţat de mici că nici o piedică nu trebuie să ne stea în cale atunci când apărăm ADEVĂRUL. Şoferul de Bucureşti îşi alege modalităţile prin care apără ADEVĂRUL în funcţie de personalitate, cilindree, grosimea “tablei”, a buzunarului sau a cefei etc. Metode duium, să ai de unde alege:

1. Vigilante paternal sfătos – Locul acţiunii: Academia Militară, la traversarea Panduri, acum şantier de metrou. Vigilante, pe la 50+ ani, SUV închis la culoare, eroina consoartă (presupun) pe locul din faţă. Situaţie: din patru benzi două merg înainte, se poate merge şi la stânga şi la dreapta. El, blând, admonestator, ca la şcoală, stilul “hai să îşi arăt cu blândeţe cât eşti de prost”: Ai văzut că banda ta făcea la dreapta? Greşit, semnul era de “înainte şi la dreapta”. Repliere rapidă, mi-aduc fugitiv aminte de profesorii din şcoală. Da’ ai văzut liniile punctate de pe jos? (adică "n-ai văzut că aveam prioritate?") Da, sunt pt cei care vin de pe Panduri. S-a făcut verde semaforul, altfel aş mai avea de povestit.
2. Vigilante paternal agresiv – Locul acţiunii: la Pârvan (viitorul bulevard Uranus), când traversezi dinspre pod spre Plevnei, şi din două benzi rămâi cu una. :) Vigilante la 35 de ani, Volvo gri. El îşi trage maşina lângă mine (deşi făcea dreapta), ton ridicat şi agresiv: Cine era pe banda întâi? (un fel de “n-ai văzut că eram pe banda întâi şi trebuia să-mi dai prioritate?”). Păi pe banda întâi eram eu. Tăcere scurtă, după care argumentele se schimbă. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi, vede că vorbeşte degeaba şi pleacă.
3. Vigilante de ceafă groasă – Locul acţiunii: trecere de pietoni. Eu eram la câţiva metri şi aud claxoane. Întorc capul, o maşină se oprise, nimeni nu avea pe unde să treacă (o singură bandă pe sens), se deschide portiere, iese unu’, se repede la un pieton şi îl ia la pumni. După vreo trei îşi dă seama că interlocutorul a înţeles, aşa că se întoarce la maşină, porneşte şi pleacă.
4. Vigilante răzbunător – Locul acţiunii: bd. Mărăşeşti, la fântâna de la parcul Carol. Tai faţa (mea culpa, mergea ca un melc, mai trecea o coloană mortuară până ajungea el în dreptul meu). El nu, că prioritate. Întoarce în intersecţie pe linia de tramvai, vine după mine, îmi intră în faţă (parcă şi pentru asta se ridică carnetul, ca să nu zic de întoarcere în intersecţie), că prioritate, că alte alea. Că se făcea seară până intra el în intersecţie nu conta. Îl dau pe ‘mute’ că n-aveam cu cine vorbi şi pleacă şi el.
5. Vigilante bou inconştient – Eram pe motor înspre Transalpina, în urcare într-o pantă în curbă la dreapta, deci fără vizibilitate. Din spate intră în depăşire o Skoda Superb neagră (de aici vine idea iniţială a titlului). Eu – Stan păţitul, cu un ochi pe dealul din faţă, cu unul pe marginea drumului, cu unul în oglinda retrovizoare şi cu unul pe Skoda. Dacă nu ies la numărătoare câţi ochi bănuiţi că ar trebui să am, măcar aveţi o idee cam câţi ochi ar trebui sa aibă un motociclist la drum pentru ca să se asigure din toate părţile. :) Bineînţeles, din faţă venea ceva, Skoda virează puternic înspre mine, eu pun frână şi virez şi eu. Roata – la juma’ de palmă de şant, Skoda – la juma’ de palmă de ghidonul meu. Noroc de reflexele din copilărie (Pegas Camping să trăiască, şi juliturile din genunchi), dar dacă nu eram cu ochii (toţi patru :) ) în toate părţile, mâna pe frână şi ancorat bine pe ghidon, acum eram ornament pe stânci. Mă uit în oglinzile retrovizoare ale “cavalerului” – nici vorbă să se fi uitat la mine să vadă pe unde sunt, dacă sunt bine, dacă nu am împodobit brazii de pe versanţi, nimic.

Zilele trecute am fost la nişte cursuri de comunicare (de aici şi ideea cu verbal, paraverbal şi nonverbal :) ), şi unul dintre traineri zicea că bucureştenii nu te privesc în ochi de frică, că merg pe stradă cu privirea în pământ. Duc ideea mai departe şi îmi amintesc că mai demult am citit un articol (sau am văzut un reportaj) care te învăţa cum să te comporţi (preventiv) în cazul în care ajungi într-o situaţie în care poţi fi atacat de câini. Adică dacă eşti pe biclicletă cobori, pui bicicleta între tine şi haită, nu îi priveşti în ochi, şi îţi vezi de drum ţinând haita sub observaţie până te depărtezi, şi aşa mai departe, deci ai o atitudine prudentă.

Cred că ar fi util şi un ghid de supravieţuire în traficul urban. Dincolo de condusul preventiv, de stat cu ochii în patru la ce se vede şi la ce nu se vede (dacă e o groapă în balta din faţă, dacă de după autobuz ţâşneşte un copil, dacă maşina aia parcată cu o roată nealiniată e pe punctul să intre în trafic etc.), ce te faci când eşti agresat (verbal, paraverbal şi nonverbal :) ) în trafic şi cum e indicat să reacţionezi? Mai mult, în câte tipuri de vigilante poţi împărţi şoferii şi cum e mai indicat să îi tratezi pe fiecare?

Pentru condusul preventiv, proactiv, defensiv (denumiri sunt destule), sunt site-uri destule, la fel şi iniţiative şi campanii. Un blog pe care îl urmăresc e http://www.slowride.ro/ da’ mai sunt multe altele. O initiaţivă recentă de “promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor” e http://blogalinitiative.ro/campanii/campanie-in-premiera-ghiceste-clientul, probabil în colaborare cu BMW, că parcă ei au introdus conceptul de “efficient dynamics”. Oricum, la un search scurt pe net după “condus defensiv” (dacă tastaţi primul cuvânt în Google, al doilea vă este propus) sau “condus preventiv” găsiţi sumedenie de linkuri.

Pentru împărţirea şoferilor în categorii de comportament şi cum e mai bine să îi tratezi pe fiecare, aştept sugestii, poate facem aici un manual şi îl punem pe net. :))

Până la urmă, şi asta e o metodă, mai altfel, de "promovare a măsurilor de siguranţă în prevenirea accidentelor". :))

Dragilor, până la următorul post, fiţi responsabili în trafic, comunicaţi cu cine vreţi şi cum vreţi, da' rămâneţi întregi şi sănătoşi, pentru că avem un manual de comunicare de scris. :))

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă

Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…

În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.

Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.

Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.

Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))

La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..

Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…

Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.

Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...

Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.

În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....

Anul motorului

Pentru mine 2009 este anul motorului.

La fel de bine pot să spun că e anul Câinelui (deci şi al meu), al reluării alergatului la maraton sau al bătutului munţilor, dar astea sunt reluări, motorul e o premieră, deşi un vis de peste zece ani. Am "ars" multe "poduri" anul ăsta, rucsacuri, saci de dormit, echipament cu duiumul, 2009 rămâne anul motorului.

Deşi anul a început cu ceva probleme de sănătate de am crezut că închei socotelile şi trag linia finală, anul ăsta e al motorului. PS. Pentru curioşii în privinţa stării mele de sănătate (nu de alta, dar ca să nu povestesc fiecăruia :)) ), la câţi doctori am fost, atâtea păreri. Adică criză astmatică, criză pe fond alergic sau criză pe fond nervos (e criză, nu ?!? nu puteam să rămân neafectat). Pentru orice eventualitate, mă tratez de toate astea. :)) Mai am accese, ultimul în urmă cu vreo lună...

Totuşi, să revenim. Aceasta este o poveste despre motoare (motociclete) şi atât. O concluzie este că motocicliştii (şi eu, într-o oarecare măsură) sunt oameni normali, trăiesc alături de noi, nu au nevoie de rezervaţii, ci de înţelegere (nu compasiune, deşi s-ar putea să nu strice, că mulţi nu sunt normali. :)) ). Au un suflet aparte.
Motorul a fost şi este o aventură prin el însuşi. Luaţi afirmaţia ca atare; dacă nu aţi călărit un motor, do it, şi citiţi postul din nou după aia. :)))

Şcoala: ca să termin cât mai repede am înghesuit orele obligatorii cât am putut, şi după aproximativ o lună dădeam de carnet. Singurele amintiri notabile din şcoală sunt derapajele pe macadamul dn Ghencea (dacă faceţi şcoala, evitaţi-l!), o Hayabusa în acţiune la Ilioara (motor despre care am aflat ulterior că 60% din proprietarii din străinatate sunt morţi) şi comentariul instructorului după prima lecţie: “dacă zici că până acum nu te-ai mai dat cu motorul, pentru prima dată e bine…”. :)))

Motorul: negru (bineînţeles, din motive de discreţie, nu altele), second hand, foarte manevrabil, foarte bine întreţinut, ‘nervos”. Nu l-am încălecat până nu mi-am luat carnet şi l-am cumpărat. Pe bune. Mi-a fost frică. Poate degeaba, dar mi-a fost frică. În garajul unui prieten (unde îl ţin şi azi) l-a dus fostul proprietar.

Oricum, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Înainte să-i dau prima cheie, cât l-am scos din garaj, l-am "culcat". Prima, şi până acum, din fericire, singura dată.

Oricum, toţi motocicliştii cad cel puţin o dată. Unii, doar o dată.

Casca: alb-negru, cu sclipici, ca de fată. De ce căştile ne-negre costă 100 euro mai mult, nu ştiu. Mai bine zis nu vreau să înţeleg. Impresie artistică....

Pentru înmatriculare şi carnet am trecut, ca fiecare, prin furcile caudine ale administraţiei bucureştene, de la care rămân cu o “simpatie” eternă şi o amintire antologică: cum am reuşit să cheltuiesc o săptămână ca să plătesc 1 ron.

Căutând vreo două săptămâni pe net şi întrebând peste tot care sunt formalităţile, hârtiile şi costurile, ajung la un ghişeu (n-are importanţă care şi unde) ca să plătesc 4-5 lei. Eu cer să plătesc 5 lei, pentru orice eventualitate, că trăim în România. “Domnu’, nu pot să vă iau cinci lei, că taxa e de patru”, mă respinge doamna, bine documentată.

După ce plătesc, alerg la Poliţie cu tot setul de documente, ca să mă înscriu pentru examen. Acolo, “domnule, nu va pot primi dosarul, taxa e de cinci lei”. "Păi aşa scrie pe site-ul Poliţiei", zic eu. "Nu trebuie să vă uitaţi pe ăla, ci pe ..." (am uitat care, cred ca administraţia Bucureştiului). N-am mai zis nimic despre asta, dacă site-ul Poliţiei să nu mă uit... “Plătesc restul de un leu săptămâna viitoare”, mai încerc eu timid, în speranţa că timpul până încalec motorul nu se va lungi din nou. Degeaba, omu’ îşi făcea datoria, a trebuit să strâng hârtiile şi să plec.

Încă o învoire de la serviciu, încă o săptămână, încă un drum. Acolo: “am venit să plătesc un leu”. “Cum aşa?!?” “Am plătit patru lei săptămâna trecută”. “Mda, am aflat şi noi….”. Ce să mai zici ?!?!

Am mai petrecut două săptămâni (inclusiv nopţi) pe net să-mi aleg echipament. Aici (pe net), alte poveşti, incusiv faptul că majoritatea “specialiştilor" de pe forumuri sunt puşti care unii nici nu şi-au cumpărat motocicleta, dar au o platformă tocmai bună de manifestat personalitatea rebel-adolescentină şi de înjurături copioase. Până alegi neghina durează...

Socoteala de acasă... ştiţi zicala... De fiecare dată când găseam ceva pe net, degeaba, că în magazine aveau alte culori, alte mărimi, sau în realitate arătau altfel şi, cum pasionaţii de motoare nu "le au" şi cu banii, nici magazinele nu ţin stocuri din toate mărimile, mai ales ca ale mele, mai rare (mici), că nu se vând. În cele din urmă mi-am luat nişte protectii (o armură şi genunchere – cu care am reuşit să sperii un vecin din bloc care a crezut ca dau mascaţii peste el când eu dădeam buzna în bloc iar el tocmai ieşea), o cască şi mănuşi.

Oricum, şi aici toată lumea e de acord, la peste 150 km/h nu mai contează ce porţi, că tot te faci zob, bine ar fi sa fie comode cât încă te ţii pe motor... Am mai comandat o geacă şi nişte pantaloni care urmau să vină în 2-3 săptămâni; au trecut mai bine de trei luni. Sezonul s-a terminat, de acum pot veni la fel de bine şi în primăvară, măcar ţin banii la bancă pînă atunci. :)))

PS. Până să “ader” la vreo grupare de motociclişti (sunt destule, e plin netul), am navigat pe forumuri. Merită, sunt mulţi oameni sufletişti cu motor, şi unii au probleme, dar se ajută reciproc, e o comunitate strânsă. În general, rar vezi un şofer să oprească lângă altul când îl vede “şurubărind”, dar aproape întotdeauna lângă un motociclist în pană mai vezi că se opreşte altul să-l ajute (chiar dacă nu-l cunoaşte) sau unul este deja pe drum... Iar când e vorba de donat sânge pentru o operaţie, bani sau alt ajutor... căutaţi pe net şi veţi afla singuri, cu toţii am vrea să avem astfel de prieteni alături.