Relay Man

Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:

Anul motorului

Pentru mine 2009 este anul motorului.

La fel de bine pot să spun că e anul Câinelui (deci şi al meu), al reluării alergatului la maraton sau al bătutului munţilor, dar astea sunt reluări, motorul e o premieră, deşi un vis de peste zece ani. Am "ars" multe "poduri" anul ăsta, rucsacuri, saci de dormit, echipament cu duiumul, 2009 rămâne anul motorului.

Deşi anul a început cu ceva probleme de sănătate de am crezut că închei socotelile şi trag linia finală, anul ăsta e al motorului. PS. Pentru curioşii în privinţa stării mele de sănătate (nu de alta, dar ca să nu povestesc fiecăruia :)) ), la câţi doctori am fost, atâtea păreri. Adică criză astmatică, criză pe fond alergic sau criză pe fond nervos (e criză, nu ?!? nu puteam să rămân neafectat). Pentru orice eventualitate, mă tratez de toate astea. :)) Mai am accese, ultimul în urmă cu vreo lună...

Totuşi, să revenim. Aceasta este o poveste despre motoare (motociclete) şi atât. O concluzie este că motocicliştii (şi eu, într-o oarecare măsură) sunt oameni normali, trăiesc alături de noi, nu au nevoie de rezervaţii, ci de înţelegere (nu compasiune, deşi s-ar putea să nu strice, că mulţi nu sunt normali. :)) ). Au un suflet aparte.
Motorul a fost şi este o aventură prin el însuşi. Luaţi afirmaţia ca atare; dacă nu aţi călărit un motor, do it, şi citiţi postul din nou după aia. :)))

Şcoala: ca să termin cât mai repede am înghesuit orele obligatorii cât am putut, şi după aproximativ o lună dădeam de carnet. Singurele amintiri notabile din şcoală sunt derapajele pe macadamul dn Ghencea (dacă faceţi şcoala, evitaţi-l!), o Hayabusa în acţiune la Ilioara (motor despre care am aflat ulterior că 60% din proprietarii din străinatate sunt morţi) şi comentariul instructorului după prima lecţie: “dacă zici că până acum nu te-ai mai dat cu motorul, pentru prima dată e bine…”. :)))

Motorul: negru (bineînţeles, din motive de discreţie, nu altele), second hand, foarte manevrabil, foarte bine întreţinut, ‘nervos”. Nu l-am încălecat până nu mi-am luat carnet şi l-am cumpărat. Pe bune. Mi-a fost frică. Poate degeaba, dar mi-a fost frică. În garajul unui prieten (unde îl ţin şi azi) l-a dus fostul proprietar.

Oricum, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Înainte să-i dau prima cheie, cât l-am scos din garaj, l-am "culcat". Prima, şi până acum, din fericire, singura dată.

Oricum, toţi motocicliştii cad cel puţin o dată. Unii, doar o dată.

Casca: alb-negru, cu sclipici, ca de fată. De ce căştile ne-negre costă 100 euro mai mult, nu ştiu. Mai bine zis nu vreau să înţeleg. Impresie artistică....

Pentru înmatriculare şi carnet am trecut, ca fiecare, prin furcile caudine ale administraţiei bucureştene, de la care rămân cu o “simpatie” eternă şi o amintire antologică: cum am reuşit să cheltuiesc o săptămână ca să plătesc 1 ron.

Căutând vreo două săptămâni pe net şi întrebând peste tot care sunt formalităţile, hârtiile şi costurile, ajung la un ghişeu (n-are importanţă care şi unde) ca să plătesc 4-5 lei. Eu cer să plătesc 5 lei, pentru orice eventualitate, că trăim în România. “Domnu’, nu pot să vă iau cinci lei, că taxa e de patru”, mă respinge doamna, bine documentată.

După ce plătesc, alerg la Poliţie cu tot setul de documente, ca să mă înscriu pentru examen. Acolo, “domnule, nu va pot primi dosarul, taxa e de cinci lei”. "Păi aşa scrie pe site-ul Poliţiei", zic eu. "Nu trebuie să vă uitaţi pe ăla, ci pe ..." (am uitat care, cred ca administraţia Bucureştiului). N-am mai zis nimic despre asta, dacă site-ul Poliţiei să nu mă uit... “Plătesc restul de un leu săptămâna viitoare”, mai încerc eu timid, în speranţa că timpul până încalec motorul nu se va lungi din nou. Degeaba, omu’ îşi făcea datoria, a trebuit să strâng hârtiile şi să plec.

Încă o învoire de la serviciu, încă o săptămână, încă un drum. Acolo: “am venit să plătesc un leu”. “Cum aşa?!?” “Am plătit patru lei săptămâna trecută”. “Mda, am aflat şi noi….”. Ce să mai zici ?!?!

Am mai petrecut două săptămâni (inclusiv nopţi) pe net să-mi aleg echipament. Aici (pe net), alte poveşti, incusiv faptul că majoritatea “specialiştilor" de pe forumuri sunt puşti care unii nici nu şi-au cumpărat motocicleta, dar au o platformă tocmai bună de manifestat personalitatea rebel-adolescentină şi de înjurături copioase. Până alegi neghina durează...

Socoteala de acasă... ştiţi zicala... De fiecare dată când găseam ceva pe net, degeaba, că în magazine aveau alte culori, alte mărimi, sau în realitate arătau altfel şi, cum pasionaţii de motoare nu "le au" şi cu banii, nici magazinele nu ţin stocuri din toate mărimile, mai ales ca ale mele, mai rare (mici), că nu se vând. În cele din urmă mi-am luat nişte protectii (o armură şi genunchere – cu care am reuşit să sperii un vecin din bloc care a crezut ca dau mascaţii peste el când eu dădeam buzna în bloc iar el tocmai ieşea), o cască şi mănuşi.

Oricum, şi aici toată lumea e de acord, la peste 150 km/h nu mai contează ce porţi, că tot te faci zob, bine ar fi sa fie comode cât încă te ţii pe motor... Am mai comandat o geacă şi nişte pantaloni care urmau să vină în 2-3 săptămâni; au trecut mai bine de trei luni. Sezonul s-a terminat, de acum pot veni la fel de bine şi în primăvară, măcar ţin banii la bancă pînă atunci. :)))

PS. Până să “ader” la vreo grupare de motociclişti (sunt destule, e plin netul), am navigat pe forumuri. Merită, sunt mulţi oameni sufletişti cu motor, şi unii au probleme, dar se ajută reciproc, e o comunitate strânsă. În general, rar vezi un şofer să oprească lângă altul când îl vede “şurubărind”, dar aproape întotdeauna lângă un motociclist în pană mai vezi că se opreşte altul să-l ajute (chiar dacă nu-l cunoaşte) sau unul este deja pe drum... Iar când e vorba de donat sânge pentru o operaţie, bani sau alt ajutor... căutaţi pe net şi veţi afla singuri, cu toţii am vrea să avem astfel de prieteni alături.