Poveste de vacanţă – anti-teaser estival

Forgive me, Father, for I have sinned, nu am mai blogguit (vă rog, nu mă acuzaţi de blasfemie). Zilele trecute am primit mesajul “Te rugam frumos sa ne spui o poveste!”(un prieten mă provoacă din când în când la poveşti….).

An de graţie 1997. Eu – puţin mai tânar, aproape puşti. Pe atunci, angajat Bancorex (unora nu le place numele, preferă Banca Română de Comerţ Exterior). Vară. Chef de ducă.

De vreo câteva săptămâni vorbeam cu colegii de un week-end la mare. Bineînţeles, vorbeam mai mult de principiu, că aşa sunt discuţiile astea în majoritatea cazurilor. :)) Nu ştiu ce mi-a venit într-o zi, am dat sfoară în ţară (bancă) şi mi-am făcut bagajul. Rezultatul – eu şi patru fete cucuiete. :D

Nu vă gândiţi la “prostii”, trei erau colege de serviciu, a patra prietena colegului meu de bancă din facultate; nici acum nu mai ţin minte de ce el nu a venit în week-end-ul ăla. Una dintre ele e acum la Cosmote, primesc de la ea cel puţin o dată pe săptămână poante pe email, alta (şi fostă colegă de facultate) lucrează, cred, la Financiar pentru un producător de bere, iar de celelalte două nu mai ştiu nimic. Una dintre ele era ceva la 105-65-95, dar nu mai ştiu nimic de ea. :))

Am vorbit cu o tanti care locuia în Costineşti, am luat trenul şi duşi am fost. Cred că din Constanţa am luat un microbuz local, dar cert e că între şosea şi Costineşti am mers pe jos (vreo doi kilometri).

De aici amintirile sunt selective, dar pe alocuri savuroase.

Cum una din fete avea “tractoare” sandale din alea, cu toc de 20 cm, am preluat responsabilitatea unor bagaje al căror rost (volum) nu l-am înţeles în contextul unei escapade de week-end. :))

Aici se rupe puţin filmul memoriei, ce ţin minte e că ele dormeau într-un pat precum cei şapte pitici (doar că în povestea asta erau patru), iar eu pe peretele opus (adică patul era lipit de peretele opus).

Bineînţeles, dimineţile eram în picioare când răsărea soarele, aveam o timidă tentativă de trezire a “piticilor” (prin răsucirea uşoară a degetelor mari de la piciore), iar cum postul de radio (uşoare sforăituri) nu se schimba nici aşa, luam cearşaful şi luam cap-compas “zece-steaguri” (cine “ştie” înţelege).

Asta a fost introducerea. Restul urmează în ordine cronologică (conform memoriei din dotare).

Cred că ceea ce urmează se întâmpla duminică, după ce “piticii” au apărut la plajă mai tarziu decât în ziua precedentă, iar eu aveam vreo 50 de grade Celsius la nivelul pielii. M-a pălit cheful de alergat pe mal (fără mişcări de încălzire, fără nimic, pur şi simplu am zbughit-o) după ce stătusem (aproape) nemişcat câteva ore la soare. Credeţi-mă, una dintre cele mai proaste idei pe care le-am avut vreodată. Am “făcut” Costineştiul pe mal dus-întors, pe mal, prin apă şi nisip, ocolind toate castelele de nisip (şi ţâncii din dotarea lor) care-şi făceau veacul pe mal.

Rezultatul – m-am ales cu arsuri (uşoare) pe labele picioarelor (precizez, partea superioară, ca să nu faceţi mişto) şi meniscul rupt la ambii genunchi.

Pe moment, nu mi-am dat seama de nici una dintre astea. În tren, pe drumul de întoarcere, fetele au fost drăguţe cu mine şi s-au oferit să-mi aline usturimea arsurilor cu cremele din dotare. Admirabilă intenţia, devastator efectul. Am dat cu cremă, nu cu una, ci cu mai multe. Efectul – cremele au făcut reacţie chimică între ele, iar în scurt timp picioarele mi s-au infectat în aşa hal încât pielea era atât de umflată încât degetele picioarelor stăteau în aer vreun centimetru, trase înapoi de pielea umflată. Cine nu înţelege ce şi cum, să-mi dea un telefon sau un email, îi fac o schemă.

Vreo două-trei zile am umblat prin bancă în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi, până m-a văzut şeful şi m-a trimis la doctor (pentru infecţie, nu pentru cap).

Ţin minte că în perioada asta (de pantaloni suflecaţi) am avut o şedinţă interminabilă cu unul dintre clienţii (corporate) administraţi, cu picioarele umflate în pantofi (şi cu pantalonii purtaţi decent, nu "pescăreşte"), de număram fiecare secundă care trecea.

Oricum, asta a fost înainte ca durerea din genunchi (ţineţi minte, îmi rupsesem meniscul la ambii genunchi) să se potolească, adică după vreo lună, timp în care mergeam la serviciu cu dureri cum n-am mai avut niciodată. Asta (cu ruptul meniscului) mi s-a confirmat mai târziu, când am mers la medic şi am facut radiografii, adică vreo zece ani mai încolo. :))

Oricum, de-atunci nu mai pot începe o zi de schi fără o încălzire serioasă, toate cursele de maraton la care am participat se “rup” pe la jumatate şi restul îl parcurg cu dureri de genunchi ca cele de măsele, pe munţi sunt obligat să merg cu beţe de trekking iar dacă la birou mi se întâmplă să schimb direcţia de mers, ăla sunt….

A propos de munţi, anul trecut în primăvară eram în Piatra Mare, ca încălzire pentru traseele din an, şi coboram spre Şapte Scări. Bineînţles, cu beţele în mâini. Din vale urca un grup. Un tip pus pe glume îmi zice: “sper că se poate şi fără beţe” (mă rog, poate că nu reiese tot “spiritul” momentului, dar puştiu' vroia să fie spiritual). „Da, i-am zis, dar am probleme cu genunchii şi sunt obligat să le folosesc”. Nu voi mai folosi niciodată replica asta, omului i-a “picat” faţa de parcă ar fi aflat că omul de care făcea mişto (adică eu) avea o boală contagioasă mortală. :)))))))))))))))

End of story. Acum, concluzia: faceţi ce vă taie capul, dar atenţie la consecinţe. :))

S-auzim numai de bine!