M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.
Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:

În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.
Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.

Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.
De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:

Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.
Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.
Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.
Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).
Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))
Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?
N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.

Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...
