duminică, 10 aprilie 2011

Facebook encounters - poveşti din Cartea Feţelor (I)

Viaţa mă surprinde în fiecare zi. De cele mai multe ori mă amuz şi învăţ, însă ultimele experienţe social media m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să le împărtăşesc aici.

Ajung într-o seară acasă şi găsesc o invitaţie de contact pe Facebook, din partea unei fete, fără nici un text, doar invitaţia. Cum numele nu-mi spunea nimic arunc un ochi pe profil să vad de unde ne cunoaştem. Incursiunea nu mă ajută cu nimic, dar profilul era rezonabil, aşa că accept dar întreb de unde ne ştim.

Mă rog, ce povesteam mai devreme se întâmpla pe la mijlocul săptămânii. După vreo zi sau două primesc şi răspunsul la întrebare: “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Am îngheţat. M-am mai uitat o dată la poza de profil, am refăcut scurt în minte cam ce făceam în urmă cu vreo 20 de ani, cât părea să aibă fata, şi mi-am zis că trebuie să existe o explicaţie. Asta era joi sau pe vineri. Până duminică seara nu am mai ajuns la calculator, dar cam tot week-end-ul m-am întors din când în când cu gândul la fata de pe Facebook. Duminică seara mi se confirma concluzia la care ajunsesem, respectiv era fata unei verişoare cu care nu mă văzusem de mult, totul era okay. :)

Scăpasem de o grijă, dar mi-am dat seama că am o vârstă.... Până de curând umblam după fete de vârsta ei, iar cu câteva zile în urmă mă gândeam dacă nu cumva era a mea.... Mai mult, mulţi dintre prieteni vorbesc numai de copii, iar o parte dintre ei îşi pun poza copilului pe profilul de Facebook, aşa că vezi o poză de bebe acolo unde ştii că este ditamai burtosul. :)

Mai trec vreo două săptămâni, primesc o altă invitaţie de la o altă necunoscută. Din nou fără text, dar de data asta şi fără poză. Numele era cunoscut, al unei colege, am dat “accept”. După ceva timp apare şi o poză, o fetiţă de şcoală primară. Okay, nimic neobişnuit, dar intru pe profil. În lista de prieteni, cam toţi erau de aceeaşi vârstă, eu eram cel mai “senior”…

Sunt mulţi nebuni şi perverşi pe net, şi am citit destule despre utilizărea Internetului pentru coruperea de minori, aşa că nu m-am simţit chiar liniştit. Am întrebat din nou de unde ne cunoaştem. Trec câteva zile, nimic. Se fac vreo două săptămâni, deja mă găndeam să şterg contactul, când vine acelaşi răspuns. “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Mama e o colegă (am căutat pe net), m-am liniştit.

Şi eu care credeam că Internetul e lipsit de emoţii…

4 comentarii:

  1. si partea a doua?!
    poate aflam si de unul care sa fie al tau :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă afli zi-mi şi mie... :)
    PS. Oricum, dacă nu confirm, înseamnă că ştirea e falsă.

    RăspundețiȘtergere
  3. :)))))
    pe cand un "nu ne cunoastem, dar o stii pe fiica-mea"? :D

    RăspundețiȘtergere
  4. Vezi că îmi dai idei... literare. :D

    Ăsta chiar ar fi un scenariu "de groază" la care nu m-a dus imaginaţia, dar ar fi extraordinar de bun de povestit, odată întâmplat. :)))

    RăspundețiȘtergere