marți, 25 mai 2010

Alpinet, dulce amintire, crudă experienţă

Se fac, cred, vreo zece ani de atunci. O prietenă m-a convins uşor să fac un traseu în Bucegii nordici împreună cu nişte prieteni de-ai ei, montagniarzi cunoscuţi pe net. Aşa am aflat de Alpinet.

M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.

Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:












În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.

Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.



Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.


De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:


Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.

Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.

Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.

Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).

Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))

Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?

N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.














Dacă n-ar ieşi o cruce dintre "valurile" alea, la fel aş zice şi eu…..













Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...

6 comentarii:

  1. Pentru toti cei care cititi povestea aici pe blog: desi e misto scrisa si cu mana sigura, este caca-maca fata de varianta pe care am auzit-o povestita de Ovidiu in muntii Capatanii, undeva pe creasta, la Fantana Batrana, in jurul unui meserias foc de tabara. Vodca n-aveam, dar nici nu ne-a trebuit: a fost o seara d-aia, cum zicem noi mateinii, "asemenea seri se intorc, zice-se, de demult".

    Chiar si numai faptul ca am avut foc de tabara pe creasta a fost ceva rar. Dar cu povesti in jurul focului si cu cerul perfect senin, dupa o zi lunga de mers - inubliabil, domnilor!

    Bravo lui Ovidiu ca a adus povestea Alpinetului si in mediul virtual, pentru toata lumea. Desi, repet, marele farmec al acestor povestiri e sa le auzi live, in jurul focului.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ ovidiu: mai publicam si noi ceva, mai tinere prieten, sau tinem blogul doar asa, ca sa-l bagam la inaintare cand mergem la agatat... ?!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ia te uita!Ne-a scris Ovidiu!Si n-au trecut 6 saptamani de la postul precedent!Ce chestie dom"le!
    Vroiam sa zic "Multumim frumos"!

    RăspundețiȘtergere
  4. @Mişu: Dom'le, am vazut că matale eşti în focul creaţiei, scoţi post-uri pe bandă rulantă, da' mai stai un bob zăbavă că eu sunt în focul lipsei de inspiraţie, "coc" un blog profesional (teme economice) da' îmi lipseşte numele ca să încep. :)

    PS. Poate că pe vremea matale se agăţa cu blogul (ori nu ştiu eu ce ştii/ ştiai matale), da' pe criza şi vremile astea blogul nu contează nici cât negru subt unghie, nici măcar la impresie artistică.

    @Cristi: Am scociorât adânc în desagă, am pus de pe film pe digital nişte poze de acum un veac, am zgândărit puţin puţina memoria rămasă şi a ieşit ce ai văzut.

    Dl Mişu are dreptate, povestea are cu totul alt farmec când o asculţi în stare de zombie după ce ai "făcut" 'j de kilometri cu rucsacul în spate şi stai zgribulit în jurul unui ceaun cu mămăligă care creşte anemic pe un foc de vreascuri într-un loc care nici măcar nu apare pe hartă..... :)))

    RăspundețiȘtergere
  5. @Ovidiu:Nu am nici o indoiala ca la focul de tabara totul suna altfel(ma rog,suna,ca pe blog nu suna nimica,adica suna tastele mele:)
    Am totusi o nelamurire:de ce la "j de km" cand este asa de comod undeva pe langa masina.Dupa postul ala al lui Mihaita ,cand or busit-o un pic pe una,ca nu tinea pasul cu trupa,parca ma uit chioras cand aud de trasee si etape.Sigur ca da,nu au bagat-o in viteza tare,numai cat sa fuga prin padure izbindu-se de copaci si parca striga "Ajutor!!Ma omoara!!"Este citat dupa memorie,deci posibil inexact.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Cristi: Nu ştiu alţii cum sunt (şi la ce se referă post-ul lu' Mihaiţă la care faci referire că de, odată cu vârsta mă mai lasă memoria), dar la cea mai recentă escapadă montană cu dl Mişu (în Căpăţânii), a fost o singură fată cu noi (acum doamnă), şi noi ne ţineam după ea, nu ea după noi.....

    RăspundețiȘtergere