Întrebarea ar trebui să urmărească un scop informativ :), dar nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Cel care pune întrebarea o face fără să se gândească prea mult, din obişnuinţă sau pur şi simplu, şi transferă greutatea răspunsului pe umerii celui/ celei întrebat(ă).
Ieri eram la coadă la un supermarket şi în spatele meu se aşază un domn tinerel împingând un coş cu cumpărături. După puţin timp apare şi consoarta. După o evaluare sumară a lungimii cozilor din stânga şi din dreapta celei la care tocmai se aşezase consortul, doamna lansează un nevinovat “da’… de ce nu te-ai aşezat la coada aia?”.
Am început să zâmbesc şi m-am întors cu faţa în altă direcţie, pentru că consortul s-a metamorfozat instantaneu, încercând să găsească o scuză pentru monumentala eroare pe care tocmai o făcuse de a nu alege “acea” coadă care îi părea consoartei mai atractivă. Ştiu, am fost puţin răutacios pentru că m-am amuzat, dar am trecut şi eu prin momente similare aşa că am circumstanţe atenunate. :)
Bineînţeles, în timpul ăsta consoarta era atentă doar pe jumătate la raspunsul consortului, care se angrenase într-o căutare a unor raţionamente logice care să-i susţină alegerea. Consortul, care după calmul şi tactul cu care argumenta, probabil avea o anumită experienţă în domeniu, începuse o explicaţie care ar fi trebuit să o lămurească pe consoartă.
Nobil exerciţiu, dar sortit eşecului. Ea nu era interesată de răspuns, vroia doar să se alinte, să consolideze legătura afectivă printr-o nouă “discuţie” şi să confirme nivelul de autoritate anterior stabilit (ghici ciupercă... cine are ascendent şi cine nu, într-o discuţie în care cineva cere socoteală şi celălalt se disculpă...).
Încă unul din multele exemple care sprijină teoria conform căreia bărbaţii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus.... :))
duminică, 1 mai 2011
duminică, 10 aprilie 2011
Facebook encounters - poveşti din Cartea Feţelor (I)
Viaţa mă surprinde în fiecare zi. De cele mai multe ori mă amuz şi învăţ, însă ultimele experienţe social media m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să le împărtăşesc aici.
Ajung într-o seară acasă şi găsesc o invitaţie de contact pe Facebook, din partea unei fete, fără nici un text, doar invitaţia. Cum numele nu-mi spunea nimic arunc un ochi pe profil să vad de unde ne cunoaştem. Incursiunea nu mă ajută cu nimic, dar profilul era rezonabil, aşa că accept dar întreb de unde ne ştim.
Mă rog, ce povesteam mai devreme se întâmpla pe la mijlocul săptămânii. După vreo zi sau două primesc şi răspunsul la întrebare: “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Am îngheţat. M-am mai uitat o dată la poza de profil, am refăcut scurt în minte cam ce făceam în urmă cu vreo 20 de ani, cât părea să aibă fata, şi mi-am zis că trebuie să existe o explicaţie. Asta era joi sau pe vineri. Până duminică seara nu am mai ajuns la calculator, dar cam tot week-end-ul m-am întors din când în când cu gândul la fata de pe Facebook. Duminică seara mi se confirma concluzia la care ajunsesem, respectiv era fata unei verişoare cu care nu mă văzusem de mult, totul era okay. :)
Scăpasem de o grijă, dar mi-am dat seama că am o vârstă.... Până de curând umblam după fete de vârsta ei, iar cu câteva zile în urmă mă gândeam dacă nu cumva era a mea.... Mai mult, mulţi dintre prieteni vorbesc numai de copii, iar o parte dintre ei îşi pun poza copilului pe profilul de Facebook, aşa că vezi o poză de bebe acolo unde ştii că este ditamai burtosul. :)
Mai trec vreo două săptămâni, primesc o altă invitaţie de la o altă necunoscută. Din nou fără text, dar de data asta şi fără poză. Numele era cunoscut, al unei colege, am dat “accept”. După ceva timp apare şi o poză, o fetiţă de şcoală primară. Okay, nimic neobişnuit, dar intru pe profil. În lista de prieteni, cam toţi erau de aceeaşi vârstă, eu eram cel mai “senior”…
Sunt mulţi nebuni şi perverşi pe net, şi am citit destule despre utilizărea Internetului pentru coruperea de minori, aşa că nu m-am simţit chiar liniştit. Am întrebat din nou de unde ne cunoaştem. Trec câteva zile, nimic. Se fac vreo două săptămâni, deja mă găndeam să şterg contactul, când vine acelaşi răspuns. “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Mama e o colegă (am căutat pe net), m-am liniştit.
Şi eu care credeam că Internetul e lipsit de emoţii…
Ajung într-o seară acasă şi găsesc o invitaţie de contact pe Facebook, din partea unei fete, fără nici un text, doar invitaţia. Cum numele nu-mi spunea nimic arunc un ochi pe profil să vad de unde ne cunoaştem. Incursiunea nu mă ajută cu nimic, dar profilul era rezonabil, aşa că accept dar întreb de unde ne ştim.
Mă rog, ce povesteam mai devreme se întâmpla pe la mijlocul săptămânii. După vreo zi sau două primesc şi răspunsul la întrebare: “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Am îngheţat. M-am mai uitat o dată la poza de profil, am refăcut scurt în minte cam ce făceam în urmă cu vreo 20 de ani, cât părea să aibă fata, şi mi-am zis că trebuie să existe o explicaţie. Asta era joi sau pe vineri. Până duminică seara nu am mai ajuns la calculator, dar cam tot week-end-ul m-am întors din când în când cu gândul la fata de pe Facebook. Duminică seara mi se confirma concluzia la care ajunsesem, respectiv era fata unei verişoare cu care nu mă văzusem de mult, totul era okay. :)
Scăpasem de o grijă, dar mi-am dat seama că am o vârstă.... Până de curând umblam după fete de vârsta ei, iar cu câteva zile în urmă mă gândeam dacă nu cumva era a mea.... Mai mult, mulţi dintre prieteni vorbesc numai de copii, iar o parte dintre ei îşi pun poza copilului pe profilul de Facebook, aşa că vezi o poză de bebe acolo unde ştii că este ditamai burtosul. :)
Mai trec vreo două săptămâni, primesc o altă invitaţie de la o altă necunoscută. Din nou fără text, dar de data asta şi fără poză. Numele era cunoscut, al unei colege, am dat “accept”. După ceva timp apare şi o poză, o fetiţă de şcoală primară. Okay, nimic neobişnuit, dar intru pe profil. În lista de prieteni, cam toţi erau de aceeaşi vârstă, eu eram cel mai “senior”…
Sunt mulţi nebuni şi perverşi pe net, şi am citit destule despre utilizărea Internetului pentru coruperea de minori, aşa că nu m-am simţit chiar liniştit. Am întrebat din nou de unde ne cunoaştem. Trec câteva zile, nimic. Se fac vreo două săptămâni, deja mă găndeam să şterg contactul, când vine acelaşi răspuns. “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Mama e o colegă (am căutat pe net), m-am liniştit.
Şi eu care credeam că Internetul e lipsit de emoţii…
sâmbătă, 26 martie 2011
Hoaţă mică
În urmă cu mulţi ani eram în vacanţă la mare cu ai mei. Scurtă paranteză. Pe atunci, pentru cine îţi mai aminteşte, masa se lua în două schimburi (cu ore destul de fixe) şi meniurile erau de tip „meniu 1”, „meniu 2” şi “a la carte”. :)
La o masă alăturată aveam drept companioni o fetiţă de vreo 4-5 anişori cu bunica. Fetiţa era o bombă atomică în miniatură, nu putea sta locului un moment, aşa că mesele erau un spectacol savuros, fetiţa fiind în permanentă mişcare printre mese, iar bunica încercând, printer surâsuri, să îşi hrănească nepoţica.
Fetia, o hoţomană în toate privinele, era alintată de bunică cu apelativul “hoaţă mică”. Hoaţă mica în sus, hoaţă mică în jos, puştoaica era o bombă atomică în miniatură. Chiar sunt curios cum o fi în prezent… :)
Una peste alta, fetiţa o “zbârceşte” la un moment dat (nu mai ţin minte ce boroboaţă făcuse, oricum toţi ne reprimam zâmbetul pentru a nu îi da un exemplu negativ), iar bunica o apostrofa de zor. Întrebarea principală era “de ce” făcuse ce făcuse.
Copiii sunt speculativi. Fetiţa înţelesese din ce parte bate vântul. După ce s-a codit şi a evitat un răspuns, fiind încolţită să răspundă de ce făcuse boroboaţa, a răspuns candid, cu un zâmbet în colţul gurii: “de hoaţă mică”. :) Bineînţeles, nimeni n-a mai putut să fie serios la un aşa răspuns.
Asta îmi aduce aminte de un alt episod, oarecum similar, dar mult mai recent.
Fetiţa, tot o “bombă atomică” în devenire (îi plâng pe băieţii cărora le va cădea cu tronc, este o "promisiune" care devine certitudine pe măsură ce trece timpul), era certată crunt de tatăl ei. Nu mai ţin minte ce făcuse. Oricum, avea deja experienţă, se vedea că nu era la prima apostrofare similară. Replica ei a “tăiat” orice supărare: “Tati, ai bluza murdară de gem, uite, ai o pată aici”. La fel ca noi, tatăl, supărat rău, a pufnit în râs. :)
La o masă alăturată aveam drept companioni o fetiţă de vreo 4-5 anişori cu bunica. Fetiţa era o bombă atomică în miniatură, nu putea sta locului un moment, aşa că mesele erau un spectacol savuros, fetiţa fiind în permanentă mişcare printre mese, iar bunica încercând, printer surâsuri, să îşi hrănească nepoţica.
Fetia, o hoţomană în toate privinele, era alintată de bunică cu apelativul “hoaţă mică”. Hoaţă mica în sus, hoaţă mică în jos, puştoaica era o bombă atomică în miniatură. Chiar sunt curios cum o fi în prezent… :)
Una peste alta, fetiţa o “zbârceşte” la un moment dat (nu mai ţin minte ce boroboaţă făcuse, oricum toţi ne reprimam zâmbetul pentru a nu îi da un exemplu negativ), iar bunica o apostrofa de zor. Întrebarea principală era “de ce” făcuse ce făcuse.
Copiii sunt speculativi. Fetiţa înţelesese din ce parte bate vântul. După ce s-a codit şi a evitat un răspuns, fiind încolţită să răspundă de ce făcuse boroboaţa, a răspuns candid, cu un zâmbet în colţul gurii: “de hoaţă mică”. :) Bineînţeles, nimeni n-a mai putut să fie serios la un aşa răspuns.
Asta îmi aduce aminte de un alt episod, oarecum similar, dar mult mai recent.
Fetiţa, tot o “bombă atomică” în devenire (îi plâng pe băieţii cărora le va cădea cu tronc, este o "promisiune" care devine certitudine pe măsură ce trece timpul), era certată crunt de tatăl ei. Nu mai ţin minte ce făcuse. Oricum, avea deja experienţă, se vedea că nu era la prima apostrofare similară. Replica ei a “tăiat” orice supărare: “Tati, ai bluza murdară de gem, uite, ai o pată aici”. La fel ca noi, tatăl, supărat rău, a pufnit în râs. :)
duminică, 6 martie 2011
Burta îl face pe om
Veşti bune pentru bărbaţii care vor să aibă succes profesional (pot să facă burtă liniştiţi, asta îi poate ajuta la serviciu), nimic nou sub soare (din perspectiva asta) pentru femei. :)
Un studiu recent (vă recomand să citiţi articolul din care m-am inspirat: http://www.startribune.com/lifestyle/112945054.html?elr=KArks7PYDiaK7DUHPYDiaK7DUiD3aPc:_Yyc:aULPQL7PQLanchO7DiUr), derulat în SUA de nişte oameni de ştiinţă (bineînţeles, altfel decât derulat de oamenii de ştiinţă din SUA nici că se putea, vezi şi câte bancuri sunt pe tema asta :) ), folosind un eşantion reprezentativ şi aşa mai departe, a (re)confirmat puterea stereotipurilor sociale când vine vorba de remunerare, şi a relevat faptul că bărbaţii mai solizi (nu şi cei obezi) şi femeile suple câştigă în medie mai bine decât bărbaţii supli şi femeile mai solide.
Şi alte studii spun că, în medie, câştigurile sunt mai mari dacă eşti machiată (valabil la femei, dacă cumva nu v-aţi prins :) ), nu porţi barbă, aliniezi îmbrăcămintea şi culorile purtate la serviciu cu imaginea asociată profesiei (costum de culoare închisă şi sobru în servicii financiare etc.) etc. Contează şi dacă arăţi bine de la natură, dar aici nu prea ai ce face, eventual doar cu bisturiul…
Oricum, pentru o cultură (caucaziano-continentală) în care majoritatea populaţiei a supravieţuit câteva mii de ani cu burta lipită de şira spinării, mărimea a contat semnificativ în confruntările individuale şi o burtă mare însemna că aveai cu ce să o umpli, iar dacă erai mai înalt exista o probabilitate rezonabilă să nu fi avut lipsuri (cel puţin alimentare) în copilărie, deci şi un succes/ o abilitate personală (sau a familiei) de a face bani, cred că e adânc îngropat în gene să asociem oamenii solizi cu succesul.
A propos de stereotipuri, citeam că recent s-a testat (tot în SUA :)) rezistenţa stereotipului că asiaticii sunt buni numai la arte marţiale şi computere, prin inserarea într-un film al lui Jackie Chan a unor scene în care el avea succes cu o parteneră albă. Publicul din eşantion n-a apreciat scenele, care au fost înlăturate în varianta finală a filmului. Şi atunci te întrebi de ce filmuleţul “I whip my hair” (http://www.youtube.com/watch?v=oh9XgGGh4L4&feature=related) a avut atât succes printre fetiţele afro-americane…
Dacă e să mă iau după concluziile studiului de la care am plecat, la greutatea mea nu am prea mari şanse să am succes. Cred că o să beau o bere, poate mai pun vreun kil pe mine şi primesc o mărire de salariu … :)
Un studiu recent (vă recomand să citiţi articolul din care m-am inspirat: http://www.startribune.com/lifestyle/112945054.html?elr=KArks7PYDiaK7DUHPYDiaK7DUiD3aPc:_Yyc:aULPQL7PQLanchO7DiUr), derulat în SUA de nişte oameni de ştiinţă (bineînţeles, altfel decât derulat de oamenii de ştiinţă din SUA nici că se putea, vezi şi câte bancuri sunt pe tema asta :) ), folosind un eşantion reprezentativ şi aşa mai departe, a (re)confirmat puterea stereotipurilor sociale când vine vorba de remunerare, şi a relevat faptul că bărbaţii mai solizi (nu şi cei obezi) şi femeile suple câştigă în medie mai bine decât bărbaţii supli şi femeile mai solide.
Şi alte studii spun că, în medie, câştigurile sunt mai mari dacă eşti machiată (valabil la femei, dacă cumva nu v-aţi prins :) ), nu porţi barbă, aliniezi îmbrăcămintea şi culorile purtate la serviciu cu imaginea asociată profesiei (costum de culoare închisă şi sobru în servicii financiare etc.) etc. Contează şi dacă arăţi bine de la natură, dar aici nu prea ai ce face, eventual doar cu bisturiul…
Oricum, pentru o cultură (caucaziano-continentală) în care majoritatea populaţiei a supravieţuit câteva mii de ani cu burta lipită de şira spinării, mărimea a contat semnificativ în confruntările individuale şi o burtă mare însemna că aveai cu ce să o umpli, iar dacă erai mai înalt exista o probabilitate rezonabilă să nu fi avut lipsuri (cel puţin alimentare) în copilărie, deci şi un succes/ o abilitate personală (sau a familiei) de a face bani, cred că e adânc îngropat în gene să asociem oamenii solizi cu succesul.
A propos de stereotipuri, citeam că recent s-a testat (tot în SUA :)) rezistenţa stereotipului că asiaticii sunt buni numai la arte marţiale şi computere, prin inserarea într-un film al lui Jackie Chan a unor scene în care el avea succes cu o parteneră albă. Publicul din eşantion n-a apreciat scenele, care au fost înlăturate în varianta finală a filmului. Şi atunci te întrebi de ce filmuleţul “I whip my hair” (http://www.youtube.com/watch?v=oh9XgGGh4L4&feature=related) a avut atât succes printre fetiţele afro-americane…
Dacă e să mă iau după concluziile studiului de la care am plecat, la greutatea mea nu am prea mari şanse să am succes. Cred că o să beau o bere, poate mai pun vreun kil pe mine şi primesc o mărire de salariu … :)
sâmbătă, 5 martie 2011
Zodia inocenţilor
Nu prea „le am” eu cu zodiile, dar până şi mie mi-a trecut pe la ureche faptul că, urmare a nu ştiu cărăor chestii cosmice, zodiile s-au rotit cale de o zodie, adicătelea dacă până acum ştiai că eşti născut într-o zodie, şi mai şi găseai că ţi se potrivesc o mulţime de caracteristici zodiacale de-acolo, de fapt aparţii zodiei alăturate – nu şiu în ce direcţie -, şi brusc descopereai mai multe similitudini cu caracteristicile din zodia respectivă decât cu cea de care credeai anterior că aparţii :)).
Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.
Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.
Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.
Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.
Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.
Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.
În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.
După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....
Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.
Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.
Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.
Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.
Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.
Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.
În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.
După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....
sâmbătă, 12 februarie 2011
Oltchim
În urmă cu două minute Oltchim (echipa feminină de handbal) a pierdut în deplasare în faţa echipei Itxako (Spania) cu 25-26, după ce la un moment dat a condus cu şase goluri diferenţă.
E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...
Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.
Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).
Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.
Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!
E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...
Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.
Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).
Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.
Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!
sâmbătă, 5 februarie 2011
Oameni
Azi am fost la cumpărături. N-am luat cine ştie ce, nu asta e important în postul ăsta, ci faptul că am revăzut şi trăit momente despre care am zis că poate ar fi util să scriu. Util celor care au curiozitatea să rătăcească pe blogul meu.
Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.
Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.
A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.
A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.
Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.
Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.
Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.
Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.
Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.
Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.
A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.
A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.
Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.
Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.
Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.
Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
