Catedrala Mântuirii

Dat fiind specificul mental roman şi sensibilităţile manifestate până acum în legătură cu Catedrala, e mai sigur să încep cu un disclaimer (eliberare de responsabilitate/ clarificare a intenţiilor). Nu cunosc autorul (postului la care fac acum referire), poza îl arată băiat simpatic, nu am nimic cu el. Nu mă iau de cele în care cred alţii, adică fiecare cu credinţa lui, nu e treaba mea în ce crede fiecare. Pe final, ce şi în ce cred eu e treaba mea, deci postul nu are de-a face cu aşa ceva. Cred că ajunge cu disclaimerele, ar trebuie să fie suficient. :)

PS. Dacă povestea e prea lungă, pe scurt lucrurile la care mă gândesc că ar putea îmbunătăţi ceva (tot se “plângeau” unii politicieni că nu au dialog cu electoratul, uite subiect :)):
- impozitarea activităţilor comerciale ale cultelor (adică pensiuni ecumenice, eventual producţia de produse alimentare vândute, turism ecumenic); Grecia tocmai încearcă impozitarea cultelor şi şi-a “pus în cap” Athosul, sunt curios cum evoluează conflictul,
- autofinanţarea cultelor – citeam că BoR a avut un profit de 85 milioane euro anul trecut, ar putea fi mai bine să ajute bugetul, adică pe toată lumea, dacă nu ar mai primi bani de la buget, poate am avea o infrastructură mai bună, spitale, comunicaţii, alte alea,
- auditarea situaţiei financiare a cultelor şi o mai mare transparenţă a cheltuielilor – ar arăta enoriaşilor sursele de venit şi direcţiile pe care le iau cheltuielile, pe fiecare parohie, şi toată lumea ar vedea (de exemplu) dacă interesul prelaţilor este mai mare pentru cumpărarea de maşini de lux sau dacă banii se duc pe ajutarea nevoiaşilor şi construcţia de şcoli şi spitale de pe lângă aşezămintele religioase.

Dacă vrea cineva să preia ideea şi să încerce implementarea ei, nu cer drepturi de autor, doar voi vota “pentru”. :)

Şi acum “povestea”, respectiv subiectul de la care am pornit.

Ieri am aruncat o privire pe Facebook să văd ce a mai făcut unul, altul. Am dat imediat peste un Like la o fotografie cu macheta Catedralei Mântuirii Neamului, însoţită de un îndemn la mobilizare pentru a îi stopa construirea. Atenţia mi-a fost atrasă de subiectul îndemnului pentru protest, de momentul ales pentru a o face, de argumente, dar şi de numărul mare de comentarii.

Cu protestul n-am nimic, fiecare e liber să gândească ce vrea, să acţioneze în consecinţă, să suporte consecinţele acţiunilor sale şi să încerce să ralieze/ convingă cât mai mulţi adepţi/ aderenţi/ susţinători pentru realizarea lucrurilor în care crede. Dacă toate astea au loc conform cadrului legal, bravo lui, are stofă de lider. Toate bune şi frumoase.

Momentul... e altceva. În ultimii ani s-a tot discutat despre asta, ba despre amplasare, ba despre sursele de finanţare, ba despre arhitectură sau de modul cum se încadrează construcţia în planul urbanistic, raportul de înălţime dintre construcţia religioasă (Catedrala) şi cea laica alăturată (Palatul Parlamentului). Mă rog, cine a avut ceva de spus a spus, interesele s-au manifestat, zarurile au fost aruncate, autorizaţie e, Rubiconul a fost trecut, construcţia a început.

Argumentele (iniţiale sau apărute pe parcurs) sunt subiecte oricând bune de dezbatere, reiau câteva pe scurt.
* Risipa de bani de la buget – nu rezistă, banii sunt din profitul cultei şi din donaţii.
* Utilitatea religioasă şi turistică – posibilă, probabilă şi totodată discutabilă, dar câtă vreme ideea a găsit susţinători şi finanţare, fiecare e liber să plătească pentru credinţa sa şi să beneficieze de proiectul pe care l-a susţinut. Oricum, valoarea economică a construcţiei va fi ‘validată’ de piaţă, orice prognoze pot doar aproxima impactul făcând comparaţii cu construcţii similare.
* Valoarea arhitecturală – câte capete, atâtea păreri. Există specialişti care să-şi dea cu părerea, presupun că au fost consultaţi, vreau să cred că Primăria şi-a jucat rolul ei în privinţa asta şi cu a semnat „ca primarul”.
* Discrepanţa dintre învăţămintele creştine şi opulenţa construcţiei – nu ştiu ce să zic, asta au decis deja enoriaşii prin donaţiiş nu ştiu ce e mai util pe termen lung, folosirea acum a banilor pentru a ajuta acolo unde este nevoie sau realizarea unei construcţii care să concentreze credinţa în jurul unui simbol; sunt exemple şi pro (Palatul Vaticanului, alte catedrale, construcţiile din zona originii credinţelor religioase majore practicate in Europa), şi contra (nu mi le amintesc, probabil că s-a aşternut uitarea tuturor peste ele) şi nu trebuie neglijată puterea simbolurilor, dar vom vedea peste o sută de ani de partea cui a fost dreptatea. :)
* Am însă o mică îngrijorare referitoare la “talentele” proverbialului Gigel, respectiv la amplasarea construcţiei în raport cu străpungerea subterană care va face parte din viitorul bulevard Uranus (ruta Piaţa Victoriei-Matache-Pârvan-Rond Coşbuc), parte din autostrada suspendată. Cârcotaşii care nu înţeleg cum un tunel poate fi autostradă suspendată ar trebui să ştie că totul în viaţă este relativ: sus, jos, dreapta, stânga.... Îngrijorarea mea este să nu mă trezesc, Doamne fereste, din motive de proiectare defectuoasă, ca mergând prin pasaj să fiu în legătură directă cu altarul Catedralei şi să mă pomenesc cu vreun înaltpreasfinţit pe capotă (sau pe ghidon, în funcţie de mijlocul de locomoţie în momentul stabilirii legăturii).

Reiau.
Numărul de comentarii (a se citi “bălăcăreala” în care au intrat o parte din comentatori) e impresionant. Asta mi-a reconfirmat că poporul român stă bine cu argumentaţia (verbală) şi la nevoie se dovedeşte a fi foarte combativ şi viguros când vine vorba să-şi susţină ideile şi convingerile, iar mediul online este o platformă tocmai bună, mai ales că oferă distanţa şi confortul tastaturii. Argumentele postate de mine (cele de mai sus) au trecut ca apa pe pietre (nu că aş fi vrut să facă valuri :) ), interlocutorii fiind angrenaţi în dialoguri mai savuroase şi replici mai tăioase adresate celor de altă părere.

Curat democraţie balcanică!

Se înscrie cineva în concurs?

Tot butonând canalele TV, am dat peste Masterchef, şi am stat puţin să mă uit. Prima constatare e că unii concurenţi avansează spre finală doar pentru că ceilalţi competitori sunt mai slabi. A doua e de fapt o întrebare, respectiv în ce constă atractivitatea concursului. Adică de ce s-ar uita atâta lume la un concurs de gătit, şi de ce ar exista concurenţi, la o competiţie care este până la urmă un concurs profesional între bucătari amatori? Adică emisiuni culinare şi reţete sunt berechet, şi avem de unde allege, de la Sanda Marin la Jamie Oliver….

Probabil că am adormit şi visat, ori mi-a zburat imaginaţia pe coclauri, dar a doua zi m-am gândit la un concurs pentru sudori, şoferi, electricieni, mineri şi zidari, cam aşa:
- Zidarii trebuie ca într-un termen limită să realizeze un portic, o arcadă sau o scară care să reziste la o greutate de x kg, sau la greutatea a z oameni, sau la o forţă laterală de y kg etc.
- Şoferii de camion (eventual şi cu remorcă, e mai palpitant) să parcurgă un traseu dificil prestabilit (de ex. să treacă peste râuri pe poduri improvizate), tot cu limită de timp. Staţi puţin, cocursul ăsta deja există, m-am încurcat puţin. :)
- Sudorii ar trebui să sudeze în puncte, continuă sau sub apă a mai multor tipuri de oţeluri cu forme variate (deci şi tehnici şi instrumente diferite de sudură), iar rezultatul să reziste la tensiuni, presiuni, îndoiri sau (pt cele sub apă) să nu permită trecerea apei la o anumită presiune.
- Electricienii ar putea avea cu criterii de concurs care să varieze de la timp, la consumul de energie, la tensiunea în reţea, la lungimea cablurilor şi mai ştiu eu ce contează pentru meseria lor.
- Minerii s-ar putea “bate” în viteză, volum de extracţie, lungime şi rezistenţă tuneluri, în funcţie de infiltraţii, friabilitatea solului, aerisirea galeriilor, presiunea volumului de sol de deasupra galeriei etc.

Plictisitor, comparativ cu Masterchef? Adaugaţi o transmisie live, sponsori care să puna la bătaie premii, o infrastructură adecvată, o hală de unde concurenţii să aibă de unde să îşi aleagă instrumentele (sau pot veni cu ele de acasă), spectacole de lumini, nişte domnişoare sumar îmbrăcate care să anime atmosfera, nişte reporteri care să prezinte emoţiile concurenţilor şi ale familiior lor, stimularea spectatorilor. Cu astea peisajul e aproape complet şi putem avea un concurs de succes. Dacă cineva se apucă să-l producă îi cer drepturi de autor. :)

Zâmbiţi? Încep să semene cu ingredientele oricărui concurs cu priză la public? Adică:
- Nişte competitori care sunt stimulaţi să concureze pentru a-şi demonstra priceperea în disciplina de concurs şi vor să câştige premiile puse ăn joc.
- O disciplină şi nişte reguli de desfăşurare – nimic mai uşor, concursuri şi reguli găsim berechet în fotbal, baschet, Masterchef, concursuri de tăiat buşteni, de mâncat chiftele, de aruncat buşteanul, de parcurs terenuri cu obstacole (vezi şi războinicii luminii :)), escaladat obstacole pe bicicletă, parcurs trasee cu trăsura, alergări de ogari, “alergări” de bebeluşi etc. Deja există concursuri în traseu pt camioane… Pana şi filmul Dr House, la care se uită jumătate din lumea care are televizor, este în fapt un concurs professional (la fel ca multe alte filme), în care participanţii sunt stimulaţi să găsească soluţii (medicale) sub ameninţarea concedierii.
- O infrastructură care să permită derularea concursului - asta variază de la o tablă de şah la construcţii mamut, şi am văzut destule construcţii realizate pentru derularea de concursuri, amintind doar Collosseum-ul, circuitele de F1 şi stadioanele de fotbal, că e suficient :);
- Unul sau mai mulţi sponsori care să furnizeze premiile, în bani sau în natură, sau c are să fie interesaţi de promovarea produselor. Dacă văd Red Bull la concursurile de parkour şi de tăiat lemne, Franke la Masterchef şi o sumedenie la F1, nu văd de ce nu aş vedea producători de oţeluri, cimenturi, adezivi, camioane, echipamente de foraj şi altele. Pentru zidărie îmi trec prin minte câţiva producători de adezivi, cimenturi, cărămizi, mortare şi oţeluri. Producători de camioane sunt berechet, fiecare şi-ar putea promova tot felul de senzori care să permită aprecierea distanţei faţp de obstacole, consumul de carburant sau înscrierea în alte criteria de concurs.
- Spectatori care să fie interesaţi de concurs şi care să plătească (bilet sau abonament TV) pentru a privi concursul se găsesc destui dacă există o bună organizare, promovare şi distribuţie a concursului.
- Un efort de marketing, promovare, distribuţie şi transmisie care să prezinte concursul ca ceva deosebit şi care merită urmărit – asta nu e greu, îţi trebuie doar un Florin Călinescu. :)

Ar putea devein interesant? Staţi puţin, nu disperaţi, iniţiativa există. :) Cam în urmă cu o lună am citit despre faptul că Putin, şeful statului rus, a lansat un concurs profesional destinat celor mai buni muncitori din Rusia la cinci categorii: sudori, şoferi de camion, electricieni, mineri şi zidari.

Ştirea a fost “acoperită” de media românească. Pentru o mai bună idee, astea sunt link-urile la articolele care conşin ştirea:
http://www.gandul.info/international/nostalgicul-vladimir-putin-da-bani-pentru-un-concurs-de-tipul-erou-al-muncii-socialiste-9453236
http://www.rtv.net/vladimir-putin-lanseaza-pe-model-sovietic-concursul-muncitorului-emerit_22596.html
http://www.mediafax.ro/externe/putin-reinvie-sistemul-de-valori-sovietic-a-lansat-un-concurs-pentru-premierea-celor-mai-buni-muncitori-9453155

Articolele fac trimitere la întrecerile comuniste. Totuşi, care e problema cu concursul, de e prezentat aşa de negativ, doar pentru că ruşii stau prost la capitolul marketing? Sau nu putem aprecia o idee decât în funcţie de cel care o propune? Atunci, Houston, WE (might) have a problem...

PS. Recent am citit toate volumele (trei) ale “Jocurilor foamei”, pe baza cărora a fost realizată recent una dintre producţiile TV cu încasări record. Este o poveste SF despre un viitor apocaliptic al umenirii, în care are loc un concurs al unor gladiatori ai viitorului forţaţi să evolueze într-un mediu artificial (o infrastructură şi câteva reguli), sunt televizaţi încontinuu (interesul spectatorilor) şi în care premiul este supravieţuirea celui care rămâne în viaţă la scurgerea timpului de joc (stimularea concurenţilor).

Eu trag concluzia că avem interes pentru imaginaţie şi competitivitate în cele mai neaşteptate domenii, se poate câştiga foarte bine din aşa ceva, trebuie doar să identifici oportunitatea de piaţă (indiferent cine vine cu ideea), să te pricepi să o faci şi să o vinzi bine.

Noi putem

Dragilor, sunt încredinţat că noi putem. Redau mai jos mesajul despre Vlad aşa cum l-am primit pentru că nu are sens să fac exerciţii literare inutile, textul este edificator.

"sambata si duminica la observatorul de la ora 4 va fi difuzat un filmulet cu acest copil; vlad are 3 ani si jumatate si a fost diagnosticat cu histiocitoza; a ajuns la un spital in germania si medicii au dat solutia: transplantul, insa statul roman ii trimite la operatie in israel, pt ca pretul operatiei este mai mic acolo...parintii au facut un memoriu sa ramana in germania;.se cauta un donator si in momentul in care se gaseste unul compatibil, se va face transplantul, insa costurile sunt f mari, de aceea au tot cautat si au gasit sprijin pt crearea unui teledon; din pacate, a fost gresita data i poza, perioada in care se poate da sms prin care se doneaza 2 eur este 21-27 aprilie; parintii sunt disperati si inceraca sa faca cunoscut cazul cat mai multor oameni, pt a obtine sms-uri; pe facebook sunt mai multe detalii in grupul SPERANTA PENTRU VLADUT; MULTUMESC MUlt PT SUPORT".

Black Friday

- post pentru informarea cititorilor (for info) - :)))

Adineaori am intrat pe website-ul eMAG şi am văzut că a apărut un contor cu timpul rămas până începe Black Friday, adică ziua în care, cel puţin în SUA, multe magazine au reduceri semnificative. După cum arată contorul de pe site-ul eMAG, Black Friday ar trebui să înceapă pe la 5 dimineaţa ora României.

Mă gândesc acum că nu ar fi pus eMAG contorul pe website dacă nu ar fi implicat în vreun fel în chestia asta, că doar ca să ne povestească cum e în SUA, nu cred. Nu ştiu cum va fi, aruncaţi un ochi pe site mâine, poate e loc de nişte cumpărături.

PS. Dacă vă place ce aţi citit pe aici, când cumpăraţi ceva de la eMAG, aveţi oportunitatea :) să folosiţi widget-urile eMAG de pe blogul de aici. Widget-urile sunt nişte mici reclame cu eMAG în partea dreaptă a ecranului, care odată accesate/ apăsate, deschid o fereastră de pe site-ul eMAG, şi dacă plasaţi (şi achitaţi) o comandă site-ul reţine informaţia cu site-ul- blogul de unde a 'plecat' cumpărătorul, iar eu primesc un comision pentru fiecare cumpărătură. :) Nu costă nimic în plus. Până acum n-am prea avut spor cu comisioanele, dar... vine Black Friday în câteva ore, cine ştie?

Pe scurt: vreţi ceva de la eMAG, intraţi aici, apăsaţi un widget, găsiţi ce vă place, plasaţi comanda (e destul de intuitiv, nici cine intră prima dată pe site n-ar trebui să aibă probleme), achitaţi (plata se face la casă în cash sau card sau la livrare), luaţi obiectul şi vă bucuraţi de el. :)) Eventual înainte de asta închideţi alte ferestre de browser, să nu le încurcaţi. :))

Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez "spor la cumpărături".

PPS. Eventual daţi mai departe, m-aş bucura şi de noi cititori, dar şi de eventuale comisioane. :)))

AniverTango - Spectacol de neo-tango

Stiţi bancul acela în care se întâlnesc doi englezi sobri, îmbrăcaţi cu frac şi joben, unul cu un pinguin de mână/ aripă? Vorbesc ei ce vorbesc, şi la final cel fără pinguin îl întreabă pe celălalt dacă a încercat să ducă pinguinul la Zoo. Celălalt îi răspunde "L-am dus la Zoo, i-a placut, acum îl duc la teatru". Aşa şi eu, la Zoo fusesem cu câteva luni în urmă, acum am zis că e timpul pentru teatru. Ca o paranteză, la Zoo, înafara animalelor plictisite şi chinuite de insistenţa altor câtorva mii de “pinguini” care mai trecuseră pe acolo şi încercaseră să le atragă atenţia pentru ca să le vadă “în acţiune”, stabilimentul era într-o stare surprinzător de bună.

Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))

Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)

Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.

La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))

Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(

Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...

O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.

La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.

La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.

Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.

Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.

Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))

Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))

Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)

Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....

PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă

Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…

În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.

Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.

Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.

Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))

La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..

Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…

Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.

Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...

Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.

În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....

Taijiquan… prin gospodărie

Ieri s-a terminat un scurt stagiu Taijiquan (http://www.wudangshu.ro/stg_poianaBV_aug2011.html) organizat în Poiana Braşov de Artasia Academy (http://www.artasia.ro/, http://www.wudangshu.ro/). Pe scurt şi ilustrativ, Taijiquan (cunoscut şi ca Tai Chi) e ceea ce fac, în filmele americane, cei care se mişcă “cu încetinitorul” prin parcuri, cu mişcări circulare. Mai plastic, un fel de educaţie fizică chinezească cu trecut marţial. :)

În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))

Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.

O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.

Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.

Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.

Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))