- post pentru informarea cititorilor (for info) - :)))
Adineaori am intrat pe website-ul eMAG şi am văzut că a apărut un contor cu timpul rămas până începe Black Friday, adică ziua în care, cel puţin în SUA, multe magazine au reduceri semnificative. După cum arată contorul de pe site-ul eMAG, Black Friday ar trebui să înceapă pe la 5 dimineaţa ora României.
Mă gândesc acum că nu ar fi pus eMAG contorul pe website dacă nu ar fi implicat în vreun fel în chestia asta, că doar ca să ne povestească cum e în SUA, nu cred. Nu ştiu cum va fi, aruncaţi un ochi pe site mâine, poate e loc de nişte cumpărături.
PS. Dacă vă place ce aţi citit pe aici, când cumpăraţi ceva de la eMAG, aveţi oportunitatea :) să folosiţi widget-urile eMAG de pe blogul de aici. Widget-urile sunt nişte mici reclame cu eMAG în partea dreaptă a ecranului, care odată accesate/ apăsate, deschid o fereastră de pe site-ul eMAG, şi dacă plasaţi (şi achitaţi) o comandă site-ul reţine informaţia cu site-ul- blogul de unde a 'plecat' cumpărătorul, iar eu primesc un comision pentru fiecare cumpărătură. :) Nu costă nimic în plus. Până acum n-am prea avut spor cu comisioanele, dar... vine Black Friday în câteva ore, cine ştie?
Pe scurt: vreţi ceva de la eMAG, intraţi aici, apăsaţi un widget, găsiţi ce vă place, plasaţi comanda (e destul de intuitiv, nici cine intră prima dată pe site n-ar trebui să aibă probleme), achitaţi (plata se face la casă în cash sau card sau la livrare), luaţi obiectul şi vă bucuraţi de el. :)) Eventual înainte de asta închideţi alte ferestre de browser, să nu le încurcaţi. :))
Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez "spor la cumpărături".
PPS. Eventual daţi mai departe, m-aş bucura şi de noi cititori, dar şi de eventuale comisioane. :)))
joi, 24 noiembrie 2011
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
AniverTango - Spectacol de neo-tango
Stiţi bancul acela în care se întâlnesc doi englezi sobri, îmbrăcaţi cu frac şi joben, unul cu un pinguin de mână/ aripă? Vorbesc ei ce vorbesc, şi la final cel fără pinguin îl întreabă pe celălalt dacă a încercat să ducă pinguinul la Zoo. Celălalt îi răspunde "L-am dus la Zoo, i-a placut, acum îl duc la teatru". Aşa şi eu, la Zoo fusesem cu câteva luni în urmă, acum am zis că e timpul pentru teatru. Ca o paranteză, la Zoo, înafara animalelor plictisite şi chinuite de insistenţa altor câtorva mii de “pinguini” care mai trecuseră pe acolo şi încercaseră să le atragă atenţia pentru ca să le vadă “în acţiune”, stabilimentul era într-o stare surprinzător de bună.
Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))
Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)
Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.
La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))
Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(
Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...
O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.
La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.
La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.
Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.
Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.
Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))
Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))
Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)
Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....
PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))
Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))
Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)
Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.
La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))
Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(
Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...
O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.
La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.
La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.
Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.
Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.
Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))
Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))
Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)
Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....
PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))
duminică, 28 august 2011
Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă
Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…
În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.
Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.
Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.
Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))
La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..
Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…
Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.
Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...
Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.
În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....
În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.
Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.
Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.
Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))
La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..
Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…
Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.
Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...
Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.
În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....
Taijiquan… prin gospodărie
Ieri s-a terminat un scurt stagiu Taijiquan (http://www.wudangshu.ro/stg_poianaBV_aug2011.html) organizat în Poiana Braşov de Artasia Academy (http://www.artasia.ro/, http://www.wudangshu.ro/). Pe scurt şi ilustrativ, Taijiquan (cunoscut şi ca Tai Chi) e ceea ce fac, în filmele americane, cei care se mişcă “cu încetinitorul” prin parcuri, cu mişcări circulare. Mai plastic, un fel de educaţie fizică chinezească cu trecut marţial. :)
În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))
Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.
O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.
Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.
Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.
Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))
În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))
Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.
O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.
Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.
Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.
Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))
duminică, 3 iulie 2011
What makes you tick…tac?
Este incredibil (pentru mine) cât de greu s-a “născut” post-ul ăsta, având în vedere că de obicei discut uşor despre “what makes me tick”. Tocmai pentru că unii tick la una, alţii tick la alta, unii tick-tac mai încet, alţii tick-tac mai repede sau deloc la una-alta, am încercat să nu ofensez pe nimeni scriind despre what makes smb tick. :))
Motive pentru tick-tac, mai tare sau mai încet, sunt multe şi diverse, de la trend (“toată lumea face acelaşi lucru”, sau “e cool”), la povestea “din spate” (Parisul – oraşul îndragostiţilor, Harley – born to be free), la senzaţia provocată (scufundări, rafting, bungee jumping) sau la confortul personal (scuze, acum n-am inspiraţie, aici nu ştiu ce exemplu să dau :)).
Deunăzi dialogam cu un prieten despre excursii, destinaţii şi senzaţiile provocate de ele. Prietenul povestea de locurile prin care a fost, oraşele văzute, muzeele vizitate, eu vorbeam de senzaţiile trăite pe unde am fost. Am încercat să vizualizez locurile de care îmi povestea şi l-am întrebat “ce ai simţit fiind acolo?” L-am văzut că rămâne pe gânduri. Până la urmă, ţine de ce ne place mai mult, vizitatul muzeelor nu este mai prejos decât scufundările, nici navigarea decât urcatul pe munţi, ci fiecare îţi oferă alte senzaţii, te face să tick într-un fel diferit.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac excursiile şi experienţele, pe care, chiar dacă sunt mai simple şi în urma cărora nu rămân cu nicio poză, mi le amintesc nealterate şi mai intens mai mult timp, pentru că senzaţiile de atunci îmi sunt de mai mult ajutor decât fotografiile. Le prefer şi pentru că până acum am “bifat” vizitarea unor anumite locuri care, deşi am făcut o sumedenie de fotografii, mi-au lăsat amintiri care în timp au început să se amestece cu altele, au sfârşit prin a se suprapune şi am ajuns să le încurc, estompând aproape cu totul amintirea a ceea ce am făcut în excursie. :))
Şi, pentru că blogul este unul de poveşti şi nu unul de reflecţii filosofice sau de promovare turistică, o scurtă poveste despre un moment în care am făcut nişte prieteni, chiar dacă pentru scurt timp, să tick. :)
La o masă în oraş cu colegii cineva a “atins” la un moment un subiect drag mie, schiul. Mare “greşeală”. :)) Cam două ore după asta am vorbit mai mult eu, povestind “cum e”, cum îţi simţi mâinile pe ger, cum savurezi un vin fiert la baza pârtiei, ce simţi când abordezi o coborâre în schuss şi cum e când ieşi off-piste, cum e pe pistă bătătorită şi cum e pe polver, cum te simţi acolo sus de tot înainte să porneşti. Vedeam cum colegilor le lucesc ochii, “văd” locurile, vizualizează senzaţiile descrise şi.... tick-tac, tick-tac. :) Mi-au cerut ca “neapărat” să-i învăţ să schieze. :)
PS. Poate că la iarnă o să-mi cumpăr o cameră video de montat pe cască şi atunci să vezi argumente pentru tick-tac, cu adrenalină la rece! :)))
Motive pentru tick-tac, mai tare sau mai încet, sunt multe şi diverse, de la trend (“toată lumea face acelaşi lucru”, sau “e cool”), la povestea “din spate” (Parisul – oraşul îndragostiţilor, Harley – born to be free), la senzaţia provocată (scufundări, rafting, bungee jumping) sau la confortul personal (scuze, acum n-am inspiraţie, aici nu ştiu ce exemplu să dau :)).
Deunăzi dialogam cu un prieten despre excursii, destinaţii şi senzaţiile provocate de ele. Prietenul povestea de locurile prin care a fost, oraşele văzute, muzeele vizitate, eu vorbeam de senzaţiile trăite pe unde am fost. Am încercat să vizualizez locurile de care îmi povestea şi l-am întrebat “ce ai simţit fiind acolo?” L-am văzut că rămâne pe gânduri. Până la urmă, ţine de ce ne place mai mult, vizitatul muzeelor nu este mai prejos decât scufundările, nici navigarea decât urcatul pe munţi, ci fiecare îţi oferă alte senzaţii, te face să tick într-un fel diferit.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac excursiile şi experienţele, pe care, chiar dacă sunt mai simple şi în urma cărora nu rămân cu nicio poză, mi le amintesc nealterate şi mai intens mai mult timp, pentru că senzaţiile de atunci îmi sunt de mai mult ajutor decât fotografiile. Le prefer şi pentru că până acum am “bifat” vizitarea unor anumite locuri care, deşi am făcut o sumedenie de fotografii, mi-au lăsat amintiri care în timp au început să se amestece cu altele, au sfârşit prin a se suprapune şi am ajuns să le încurc, estompând aproape cu totul amintirea a ceea ce am făcut în excursie. :))
Şi, pentru că blogul este unul de poveşti şi nu unul de reflecţii filosofice sau de promovare turistică, o scurtă poveste despre un moment în care am făcut nişte prieteni, chiar dacă pentru scurt timp, să tick. :)
La o masă în oraş cu colegii cineva a “atins” la un moment un subiect drag mie, schiul. Mare “greşeală”. :)) Cam două ore după asta am vorbit mai mult eu, povestind “cum e”, cum îţi simţi mâinile pe ger, cum savurezi un vin fiert la baza pârtiei, ce simţi când abordezi o coborâre în schuss şi cum e când ieşi off-piste, cum e pe pistă bătătorită şi cum e pe polver, cum te simţi acolo sus de tot înainte să porneşti. Vedeam cum colegilor le lucesc ochii, “văd” locurile, vizualizează senzaţiile descrise şi.... tick-tac, tick-tac. :) Mi-au cerut ca “neapărat” să-i învăţ să schieze. :)
PS. Poate că la iarnă o să-mi cumpăr o cameră video de montat pe cască şi atunci să vezi argumente pentru tick-tac, cu adrenalină la rece! :)))
marți, 14 iunie 2011
KPIs (Key Performance Indicators) în comerţ
Deunăzi eram într-un magazin de cosmetice şi rătăceam cam fără rost, neputând să mă decid ce să-mi cumpăr. Nu vă faceţi idei, era o achiziţie de înlocuire, nu de completare. :)
Cu coada ochiului (la mine coada ochiului e lungă, văd multe lucruri :) ) observ că vânzătoarele intrau şi ieşeau din magazin aplecându-se destul de mult. Nu era mare vânzoleală, dar oricum, era o mişcare neobişnuită. Stau, mă mai învârt, mai miros, fetele tot pe vine pe la intrare. :)
În cele din urmă am întrebat o vânzătoare care e poanta. Porţile de la intrare, alea de piuie când intri cu ceva cumpărat din altă parte (sau când vânzătoarea a uitat să dezactiveze alarma la cumpărături) au senzori de numără şi persoanele care intră şi ies în/ din magazin.
Ştiam de indicatorii de performanţă din comerţ, dar era prima dată când am văzut “pe viu” cum funcţionează lucrurile. Citisem, şi mi se confirmase, că slujba vânzătoarelor depinde de aceste metrici şi măsurători.
Se calculează mai mulţi indicatori de performanţă în comerţ, dar acum îmi pot trece prin minte doar câţiva (cine se pricepe poate să mă corecteze, nu am pretenţia de a fi un specialist):
- numărul de clienţi care vizitează magazinul – asta măsoară vadul comercial, expunerea brandului şi aranjarea vitrinei,
- numărul de achiziţii/ cumpărături per client potenţial (persoană intrată în magazin) – asta depinde şi de vânzătoare, plus că este o anumită concurenţă între unităţile aceluiaşi lanţ comercial, peste care se mai suprapun estimările de vânzări făcute de şefii de magazin, estimări care trebuie atinse,
- valoarea achiziţiilor per client – aici, dincolo de farmecul vânzătoarelor, depinde şi de mixul zonei, respectiv proximitatea faţă de zone rezidenţiale cu cerere potenţială solvabilă, alte magazine din complex, apropierea de rute de transport adecvate tipului de comerţ practicat (la bunuri de subzistenţă e esenţială o “gură” de metrou şi/sau ceva staţii de autobuze prin apropiere, pe când pentru un magazin de bijuterii de lux contează o parcare) etc.
Am auzit că în momentul în care indicatorii de performanţă care depind de vânzătoare scad sub anumite cote, nivelul de presiune şi stres creşte, uneori ducând la concediere. Ştiam, dar de când am văzut asta şi mi-am dat seama că pierdutul timpului prin magazine, chiar dacă rarisim în cazul meu, poate contribui la concedierea cuiva, nu mai fac window shopping (ceva de genul “aaa, nu cumpăr, doar mă uit”). Nu îmi restricţionez acţiunile, ci intru în magazine când caut ceva, nu când mai am jumătate de oră până începe filmul...
Oricum, întotdeauna am urmărit ca timpul alocat cumpărăturilor să se situeze sub jumătatea de oră critică, respectiv acea perioadă de cumpărături după care, ca şi majoritatea bărbaţilor, eşuez cu succes în a îmi da seama dacă un articol îmi place sau nu. :))
Cu coada ochiului (la mine coada ochiului e lungă, văd multe lucruri :) ) observ că vânzătoarele intrau şi ieşeau din magazin aplecându-se destul de mult. Nu era mare vânzoleală, dar oricum, era o mişcare neobişnuită. Stau, mă mai învârt, mai miros, fetele tot pe vine pe la intrare. :)
În cele din urmă am întrebat o vânzătoare care e poanta. Porţile de la intrare, alea de piuie când intri cu ceva cumpărat din altă parte (sau când vânzătoarea a uitat să dezactiveze alarma la cumpărături) au senzori de numără şi persoanele care intră şi ies în/ din magazin.
Ştiam de indicatorii de performanţă din comerţ, dar era prima dată când am văzut “pe viu” cum funcţionează lucrurile. Citisem, şi mi se confirmase, că slujba vânzătoarelor depinde de aceste metrici şi măsurători.
Se calculează mai mulţi indicatori de performanţă în comerţ, dar acum îmi pot trece prin minte doar câţiva (cine se pricepe poate să mă corecteze, nu am pretenţia de a fi un specialist):
- numărul de clienţi care vizitează magazinul – asta măsoară vadul comercial, expunerea brandului şi aranjarea vitrinei,
- numărul de achiziţii/ cumpărături per client potenţial (persoană intrată în magazin) – asta depinde şi de vânzătoare, plus că este o anumită concurenţă între unităţile aceluiaşi lanţ comercial, peste care se mai suprapun estimările de vânzări făcute de şefii de magazin, estimări care trebuie atinse,
- valoarea achiziţiilor per client – aici, dincolo de farmecul vânzătoarelor, depinde şi de mixul zonei, respectiv proximitatea faţă de zone rezidenţiale cu cerere potenţială solvabilă, alte magazine din complex, apropierea de rute de transport adecvate tipului de comerţ practicat (la bunuri de subzistenţă e esenţială o “gură” de metrou şi/sau ceva staţii de autobuze prin apropiere, pe când pentru un magazin de bijuterii de lux contează o parcare) etc.
Am auzit că în momentul în care indicatorii de performanţă care depind de vânzătoare scad sub anumite cote, nivelul de presiune şi stres creşte, uneori ducând la concediere. Ştiam, dar de când am văzut asta şi mi-am dat seama că pierdutul timpului prin magazine, chiar dacă rarisim în cazul meu, poate contribui la concedierea cuiva, nu mai fac window shopping (ceva de genul “aaa, nu cumpăr, doar mă uit”). Nu îmi restricţionez acţiunile, ci intru în magazine când caut ceva, nu când mai am jumătate de oră până începe filmul...
Oricum, întotdeauna am urmărit ca timpul alocat cumpărăturilor să se situeze sub jumătatea de oră critică, respectiv acea perioadă de cumpărături după care, ca şi majoritatea bărbaţilor, eşuez cu succes în a îmi da seama dacă un articol îmi place sau nu. :))
duminică, 15 mai 2011
Berze, cărăbuşi şi alte lighioane
Nu disperaţi, există speranţă. Speranţă în principal pentru sănătatea mea mintală dacă am ajuns să scriu despre berze şi cărăbuşi :).
Azi am făcut o tură prin Bărăgan, aşa, de încălzire, şi am văzut peste cincizeci de berze. Am văzut şi mulţi copii mici, şi cred că nici un părinte nu a avut în ultima vreme dificultăţi în a explica micuţilor Geneza vorbind despre berze. :)
Am văzut şi mulţi cărăbuşi. Mă rog, cărăbuşi e un fel de a spune, ce am văzut azi puteau să fie orice fel de gâză, eu tot cărăbuşi le spun. Câteva gâze chiar mi s-au storcit în mod dizgraţios de vizor (de la cască), iar unele pot să spun că s-au “întâlnit” cu mine după ce tocmai mâncaseră pe săturate… dacă cineva e curios.
Am mai văzut şi altfel de lighioane, de culori de toate felurile, mai zgomotoase sau mai liniştite şi mergând repede de tot. Li se zice bikers. :) Azi am văzut vreo douăzeci pe un traseu de obicei pustiu, adică Bucureşti – spre Giurgiu – stânga spre Olteniţa cu 10 km înainte de Giurgiu – Olteniţa – Călăraşi, şi de aici după preferinţe, pe braţul Dunării până la autostradă şi apoi spre Bucureşti, sau din Călăraşi direct spre Bucureşti.
Poate că văd eu mai multe lucruri decât sunt în realitate, dar atâtea berze, copii mici, gâze şi motociclişti într-o singură tură (pe traseul descris) nu am mai văzut niciodată. Eu văd semne bune în asta. Dacă oamenii fac copii înseamnă că au curaj şi speranţă. Dacă sunt atâtea gâze şi berze, iar pământul e negru, gras şi miroase bine, s-ar putea să avem un an agricol bun. Dacă motocicliştii ies mai mult… nu ştiu ce poate însemna, dar e de bine, măcar mai văd şi eu oameni. :)
Azi am făcut o tură prin Bărăgan, aşa, de încălzire, şi am văzut peste cincizeci de berze. Am văzut şi mulţi copii mici, şi cred că nici un părinte nu a avut în ultima vreme dificultăţi în a explica micuţilor Geneza vorbind despre berze. :)
Am văzut şi mulţi cărăbuşi. Mă rog, cărăbuşi e un fel de a spune, ce am văzut azi puteau să fie orice fel de gâză, eu tot cărăbuşi le spun. Câteva gâze chiar mi s-au storcit în mod dizgraţios de vizor (de la cască), iar unele pot să spun că s-au “întâlnit” cu mine după ce tocmai mâncaseră pe săturate… dacă cineva e curios.
Am mai văzut şi altfel de lighioane, de culori de toate felurile, mai zgomotoase sau mai liniştite şi mergând repede de tot. Li se zice bikers. :) Azi am văzut vreo douăzeci pe un traseu de obicei pustiu, adică Bucureşti – spre Giurgiu – stânga spre Olteniţa cu 10 km înainte de Giurgiu – Olteniţa – Călăraşi, şi de aici după preferinţe, pe braţul Dunării până la autostradă şi apoi spre Bucureşti, sau din Călăraşi direct spre Bucureşti.
Poate că văd eu mai multe lucruri decât sunt în realitate, dar atâtea berze, copii mici, gâze şi motociclişti într-o singură tură (pe traseul descris) nu am mai văzut niciodată. Eu văd semne bune în asta. Dacă oamenii fac copii înseamnă că au curaj şi speranţă. Dacă sunt atâtea gâze şi berze, iar pământul e negru, gras şi miroase bine, s-ar putea să avem un an agricol bun. Dacă motocicliştii ies mai mult… nu ştiu ce poate însemna, dar e de bine, măcar mai văd şi eu oameni. :)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
