I am pretty! Vote me!

(post refăcut/ actualizat)

Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)

Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.


Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...

Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.










Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…

Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)

Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.

Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.

Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)

Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!

Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)

Vama Veche de Paşte

Hristos a Inviat!

Vă invit să vedeţi Vama Veche aşa cum e ea azi.... cu apă, nisip, corturi, pistă de biciclete, asfalt, vile şi amintiri.

Am recunoscut cu mai multă sau mai puţină greutate "stabilimentele" de tradiţie mai veche, adicătelea "La Mitocanu'", "La Ovidiu", "El Comandante", "La Bibi", "Stuf". Toate apar în pozele alăturate. :))

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie cel mai mult îmi place Vama de acolo de unde începe nisipul şi unde se termină orizontul....

Azi marea a fost la fel ca în '97... :)))

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....

Poveşti de serviciu – Arthur Andersen (1)

În Arthur Andersen (AA) am ajuns din Bancorex. Am trimis un CV prin vara lui 1998, mai mult la nimereală, m-au chemat la interviu prin ianuarie 1999. :)

Am dat interviu cu două doamne. Nici nu prea ştiam cine e AA, eram relaxat complet, discuţia a decurs excelent, le-a plăcut de mine, la final mi-au cerut să mai aştept puţin, să vorbesc şi cu GM-ul (General Manager). Am vorbit şi cu el, şi lui i-a plăcut de mine, m-a întrebat când pot începe. Aici începe legenda; i-am cerut 48 de ore să mă gândesc şi să dau un răspuns. :)))))) Omu’ a făcut ochii mari (probabil a crezut că sunt sărit de pe fix) dar a zis okay. După 46 de ore sunam şi spuneam că accept oferta. :))) Nici nu mă mai ţinea minte, a zis okay. :)

Pe vremea aia AA era primul între Big Five în lume, chiar şi după ce Accenture (fosta AA Consulting) se desprinsese cu totul. Povestea e mai lungă dar, pe scurt, AA a creat o companie de consultanţă care în timp a devenit mai profitabilă şi mai cool decât afacerea iniţială. Natural, au început să apară întrebările de genul “cine pe cine cară în spate”, care s-au terminat la tribunal şi cu plata a vreo 3 miliarde de dolari de către Accenture (AA Consulting) către AA pentru a deveni independentă.

Aici am învăţat ce înseamnă cu adevărat o organizaţie globală. AA avea o armată de oameni care lucra numai la înglobarea într-o bibliotecă globală online a celor mai recente învăţăminte dobândite din contractile de audit sau consultanţă de-a lungul şi de-a latul globului. Aveai în orice moment suport (sprijin) online pentru absolut orice problemă. Dacă aveai timp (o absurditate în AA, recunosc), puteai naviga şi găsi răspuns la orice nedumerire în domeniul contabil şi de audit.

Ştiu că AA a fost crucificat după “episodul” Enron, dar la fel de bine putea să dispară şi (parcă) KPMG după “episodul” Parmalat şi, mai recent, Ernst&Young. Surprinzător de transparent, dispariţia unuia sau mai multor “jucători” a fost împiedicată de entităţile de reglementare deoarece nivelul de concentrare ar fi devenit excesiv.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Bottom line (şi închei), sunt mândru că am făcut parte, chiar şi pentru puţin timp, din Arthur Andersen. Cine vrea să facă mişto de mine, e liber s-o facă, nu schimbă lucrurile cu nimic….

AA m-a angajat pentru experienţa bancară (singura, înafară de managerul- manageriţa proiectelor bancare pe care am lucrat). Pe undeva, mi-e dor de deplasările de atunci, dincolo de inconvenientele dormitului prin hoteluri; călătoritul se pare că m-a “prins“ odata pentru totdeauna….

Una dintre misiuni consta în revizuirea portofoliului de credite la o bancă în curs de privatizare (mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i :) ). Cred că am verificat 75 % din eşantionul de evaluat. Mergeam din sucursală în sucursală, câte o sucursală pe zi. Eşantionul îl stabilisem înainte, formatele de prezentare erau convenite cu banca, sucursala trebuia să prezinte dosarul aranjat cum trebuie ca să-mi facă munca uşoară.

În prima sucursală am “descălecat” dimineaţa devreme, dar dosarele au început să “curgă” cu greu, întâi cele “uşoare”. Pe la 4-5 dupa-amiaza parcursesem abia jumătate din portofoliu, dar toată lumea era relaxată şi zâmbitoare. :) Directorul de sucursală şi contabilul şef se îmbracă, sucursala se pregăteşte să închidă porţile, şi vine întrebarea inevitabilă: “Să vă pregătim maşina?”. Ăsta e fost momentul culminant. :)

Cade şi răspunsul: “Pentru ce?”. „Să vă ducă la sucursala următoare”, pică răspunsul, prompt. Aici urmează partea în care încerc să mă fac înţeles că am un eşantion pe care trebuie să îl verific înainte să plec, după care, în momentul în care cei de la faţa locului înţeleg că vorbesc serios, devin pământii-alb-galbeni-albaştri la faţă, nu neapărat în ordinea asta.

Am terminat pe la 1-2 noaptea. Bineînţeles, mi-am uitat laptop-ul în sucursală. Şoferul sucursalei m-a dus în oraşul urmator, m-am cazat pe la 3 dimineaţa, iar la 8 eram în sucursală, cu micul dejun “bifat”. Bineînţeles, laptopul mă aştepta în sucursală…..

Povestea se repetă într-o oarecare măsură…. La prânz, pauză de masă. Bineînţeles, durează o eternitate. Conducerea sucursalei le face semn ospătarilor să toarne…. Un ospătar chiar mi-a turnat în pahar printre degete, că pusesem palma peste pahar. :)

Povestea se repetă oarecum. Eram cu doi juniors, ea era deja volubilă şi nu se mai înţelegea nimeni cu ea, el a stat juma’ de ora cu un dosar în braţe, după care m-a rugat să-l preiau eu, pentru că el nu se mai putea concentra….

Începând cu următoarea sucursală dosarele au venit “şnur”, am terminat săptămâna lejer, renumele ne precedea suficient ca să nu repetăm experienţele din primele zile. :)

Încă două “episoade” pentru cei care nu s-au plictisit până acum:

1. Aveam întâlnire cu conducerea băncii pe care o asistam; echipa era formată din manager/ manageriţă şi încă câţiva, printre care şi eu. Discuţia se derulează ca de obicei, după care urmează “momentul” meu, respectiv managerul proiectului îi spune preşedintelui că e o problemă cu provizioanele de credit, şi mă invită pe mine să explic. Banca pusese o virgulă greşit în toate contracetele de garanţie, motiv pentru care eu consideram că trebuie constituie provizioane suplimentare de cca 400 milioane euro. Preşedintele ascultă, după care cere: “Chemaţi-l pe Ionescu” (pe şeful departamenului Juridic chiar îl chema Ionescu :) ). Omu’ intra în cameră cu sfială. Preşedintele mă invită să reiau explicaţia, seful pe Juridic ascultă şi tace. Preşedintele întreabă: “Ionescule, cum e?”. Omu’ devine şi mai palid, confirma că interpretarea e corectă. Vine şi replica: “Bine, Ionescule, du-te!”. O singură dată am mai văzut un om mai alb la faţă decât atunci şi, culmea, atunci era vorba de un negru surprins de furtuna pe Rio Negro (cu piranha în apă). În fnal asta a însemnat un surplus de provizioane de vreo 400 mil eur (prin 2000).

2. Era o sucursală undeva prin Bărăgan, pe-o vreme chiar ţineam minte şi numele. Totul mergea uşor, totul era “curat”, dar am întâlnit o doamnă mai emotivă. Probabil că am dat două pagini în loc de una, cert e că nu identificasem un document, şi am cerut să vorbesc cu administratorul clientului respectiv, să găsească documentul lipsă, timp în care am investigat/ revizuit alte dosare. După vreo două ore vine dirctorul sucursalei, oarecum sfios: “Ştiţi, doamna care administrează clientul...., e mai emotivă, s-a blocat, a trebui s-o trimitem acasă, uitaţi documentul”. Bineînţeles, caz închis. :))

Aceeaşi sucursală, alt dosar. Dau două-trei-zece pagini, după cinci minute îl clasific “pierdere”. Directorul sucursalei, să facă infarct. “De ce îl clasificaţi drept pierdere?, că şi noi tot în pierdere l-am clasificat, dar abia după ce contractul nu a fost executat, şi asta după doi ani. “Păi e ţeapă clară, locul de rezolvare a conflictelor comerciale e stabilit într-un canton chinezesc de care n-a auzit nimeni, iar limba de negociere e un dialect chinez....“. QED

Dacă nu v-am plictisit şi mai vreţi poveşti corporate, daţi semn. :))

Poveste de vacanţă – anti-teaser estival

Forgive me, Father, for I have sinned, nu am mai blogguit (vă rog, nu mă acuzaţi de blasfemie). Zilele trecute am primit mesajul “Te rugam frumos sa ne spui o poveste!”(un prieten mă provoacă din când în când la poveşti….).

An de graţie 1997. Eu – puţin mai tânar, aproape puşti. Pe atunci, angajat Bancorex (unora nu le place numele, preferă Banca Română de Comerţ Exterior). Vară. Chef de ducă.

De vreo câteva săptămâni vorbeam cu colegii de un week-end la mare. Bineînţeles, vorbeam mai mult de principiu, că aşa sunt discuţiile astea în majoritatea cazurilor. :)) Nu ştiu ce mi-a venit într-o zi, am dat sfoară în ţară (bancă) şi mi-am făcut bagajul. Rezultatul – eu şi patru fete cucuiete. :D

Nu vă gândiţi la “prostii”, trei erau colege de serviciu, a patra prietena colegului meu de bancă din facultate; nici acum nu mai ţin minte de ce el nu a venit în week-end-ul ăla. Una dintre ele e acum la Cosmote, primesc de la ea cel puţin o dată pe săptămână poante pe email, alta (şi fostă colegă de facultate) lucrează, cred, la Financiar pentru un producător de bere, iar de celelalte două nu mai ştiu nimic. Una dintre ele era ceva la 105-65-95, dar nu mai ştiu nimic de ea. :))

Am vorbit cu o tanti care locuia în Costineşti, am luat trenul şi duşi am fost. Cred că din Constanţa am luat un microbuz local, dar cert e că între şosea şi Costineşti am mers pe jos (vreo doi kilometri).

De aici amintirile sunt selective, dar pe alocuri savuroase.

Cum una din fete avea “tractoare” sandale din alea, cu toc de 20 cm, am preluat responsabilitatea unor bagaje al căror rost (volum) nu l-am înţeles în contextul unei escapade de week-end. :))

Aici se rupe puţin filmul memoriei, ce ţin minte e că ele dormeau într-un pat precum cei şapte pitici (doar că în povestea asta erau patru), iar eu pe peretele opus (adică patul era lipit de peretele opus).

Bineînţeles, dimineţile eram în picioare când răsărea soarele, aveam o timidă tentativă de trezire a “piticilor” (prin răsucirea uşoară a degetelor mari de la piciore), iar cum postul de radio (uşoare sforăituri) nu se schimba nici aşa, luam cearşaful şi luam cap-compas “zece-steaguri” (cine “ştie” înţelege).

Asta a fost introducerea. Restul urmează în ordine cronologică (conform memoriei din dotare).

Cred că ceea ce urmează se întâmpla duminică, după ce “piticii” au apărut la plajă mai tarziu decât în ziua precedentă, iar eu aveam vreo 50 de grade Celsius la nivelul pielii. M-a pălit cheful de alergat pe mal (fără mişcări de încălzire, fără nimic, pur şi simplu am zbughit-o) după ce stătusem (aproape) nemişcat câteva ore la soare. Credeţi-mă, una dintre cele mai proaste idei pe care le-am avut vreodată. Am “făcut” Costineştiul pe mal dus-întors, pe mal, prin apă şi nisip, ocolind toate castelele de nisip (şi ţâncii din dotarea lor) care-şi făceau veacul pe mal.

Rezultatul – m-am ales cu arsuri (uşoare) pe labele picioarelor (precizez, partea superioară, ca să nu faceţi mişto) şi meniscul rupt la ambii genunchi.

Pe moment, nu mi-am dat seama de nici una dintre astea. În tren, pe drumul de întoarcere, fetele au fost drăguţe cu mine şi s-au oferit să-mi aline usturimea arsurilor cu cremele din dotare. Admirabilă intenţia, devastator efectul. Am dat cu cremă, nu cu una, ci cu mai multe. Efectul – cremele au făcut reacţie chimică între ele, iar în scurt timp picioarele mi s-au infectat în aşa hal încât pielea era atât de umflată încât degetele picioarelor stăteau în aer vreun centimetru, trase înapoi de pielea umflată. Cine nu înţelege ce şi cum, să-mi dea un telefon sau un email, îi fac o schemă.

Vreo două-trei zile am umblat prin bancă în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi, până m-a văzut şeful şi m-a trimis la doctor (pentru infecţie, nu pentru cap).

Ţin minte că în perioada asta (de pantaloni suflecaţi) am avut o şedinţă interminabilă cu unul dintre clienţii (corporate) administraţi, cu picioarele umflate în pantofi (şi cu pantalonii purtaţi decent, nu "pescăreşte"), de număram fiecare secundă care trecea.

Oricum, asta a fost înainte ca durerea din genunchi (ţineţi minte, îmi rupsesem meniscul la ambii genunchi) să se potolească, adică după vreo lună, timp în care mergeam la serviciu cu dureri cum n-am mai avut niciodată. Asta (cu ruptul meniscului) mi s-a confirmat mai târziu, când am mers la medic şi am facut radiografii, adică vreo zece ani mai încolo. :))

Oricum, de-atunci nu mai pot începe o zi de schi fără o încălzire serioasă, toate cursele de maraton la care am participat se “rup” pe la jumatate şi restul îl parcurg cu dureri de genunchi ca cele de măsele, pe munţi sunt obligat să merg cu beţe de trekking iar dacă la birou mi se întâmplă să schimb direcţia de mers, ăla sunt….

A propos de munţi, anul trecut în primăvară eram în Piatra Mare, ca încălzire pentru traseele din an, şi coboram spre Şapte Scări. Bineînţles, cu beţele în mâini. Din vale urca un grup. Un tip pus pe glume îmi zice: “sper că se poate şi fără beţe” (mă rog, poate că nu reiese tot “spiritul” momentului, dar puştiu' vroia să fie spiritual). „Da, i-am zis, dar am probleme cu genunchii şi sunt obligat să le folosesc”. Nu voi mai folosi niciodată replica asta, omului i-a “picat” faţa de parcă ar fi aflat că omul de care făcea mişto (adică eu) avea o boală contagioasă mortală. :)))))))))))))))

End of story. Acum, concluzia: faceţi ce vă taie capul, dar atenţie la consecinţe. :))

S-auzim numai de bine!

Poze din vacanţă

Leo

Ieri am primit comentariul "Hai mai Ovidiu,da-o-ncolo de treaba.Da' chiar nimic nu mai zici?Povesteste-ne si noua ceva acolo,orice...Cum ai fost la teatru,de ex"...

Nu am fost la teatru, am fost in concediu. Două săptămâni. În Austria. La schi. La buget redus. 47 euro cameră single demipensiune (mic dejun şi cină) în Ischgl (Ibiza munţilor) e aproape pomană. :))

A fost o experienţă interesantă. Dincolo de faptul că am o pasiune nestinsă pentru schi, concediul a fost de relaxare, de detoxifiere, de eliberare. Faţă de anii trecuţi, când schiam în fiecare zi de parcă ar fi fost ultima zi de schi din viaţă, anul ăsta am vrut doar să mă relaxez. Am schiat în ritmul companionilor. Am urmat toate pârtiile pe care au avut chef să schieze. Foarte puţin off-piste şi race. :))
Efectul asupra creierului.... super!!!!

Dincolo de schi, am cunoscut nişte oameni. Concediul are două părţi şi un intermezzo. O săptămână am fost în Ischgl, o săptămână în Finkenberg iar ziua de mutare am petrecut-o plimbându-mă puţin cu maşina prin Elveţia şi nordul Italiei. Toate au fost extraordinare, fiecare mi-a oferit experienţe deosebite.

Focalizez pe prima săptămână, Ischgl. Leo. Demipensiune. Am fost repartizat la o masă care iniţial era de două persoane. Eu şi Leo. Leo are 54 de ani şi e la pensie. A fost pilot de elicopter în armata germană. A "făcut" războiul din Kosovo împreună cu alţi colegi din NATO. I-a luat trei zile să străbată Germania pentru că s-a oprit pe la prieteni să povestească. Nu bea decât apă şi suc de mere. Gazdele din Ischgl îl cunosc de 20 de ani... E modest dar extraordinar de cult şi umblat. Ştie mai multă istorie decât mine. A călătorit prin toată lumea şi nu se laudă cu asta. Se "încălzeşte" dimineaţa pe pârtii negre, după care se duce pe off-piste.

Omul ştie cine a jucat în Roman Holiday (răspunsul e Audrey Hepburn şi Gary Cooper) şi ce scooter/ moped era în centrul atenţiei (Vespa). Ştie pe dinafară localităţile din Austria şi Venezuela....

Probabil că pe pârtie arată ca un prezervativ bleu pe fond alb (are un combinezon bleu de cine ştie când, am avut şi eu pe vremuri unul asemănător), dar ştie să savureze fiecare zi. Are un umor cazon care "merge" şi la civili. :))

Mai multe nu cred că ştiu despre el, dar atât cât ştiu e suficient. Mie mi-a plăcut aşa cum e şi v-am povestit şi vouă.