În urmă cu ceva timp am primit cadou un ceas. Frumos. Foarte. Foarte probabil şi scump.
Frumos până i-am rup arcul. Simplu. Când l-am întors m-am înfipt în el mai mult decât ar fi trebuit şi l-am rupt. Vreo jumătate de an am umblat fie fără ceas fie cu unul mai vechi.
Am zis totuşi să-l duc la reparat. M-am interesat în stânga şi în dreapta, am căutat pe net. Am găsit. Horologium (sau Horologivm).
Am fost, am zis ce problemă are, l-am lăsat. După ceva timp mă sună cineva şi îmi spune ce probleme are, că îi trebuie un arc nou şi o curăţare, îmi spune şi preţul. După jumătate de an de la achiziţie nu ştiu de ce curăţare avea nevoie, dar cum era deja demontat de vreo săptămână, acum era clar că trebuia curăţat (cu vibraţii, m-am documentat, chestie complicată, monşer).
Timpul estimativ - 20 de zile lucrătoare. Surpriză, după vreo săptămână era gata, probabil se întorsese din concediu ceasornicarul cu specializare pe ceasul respectiv, sau s-au gândit că dacă mai întârzie îmi iau jucăria şi plec în altă parte, ceea ce şi aveam de gând să fac.
Zis şi făcut. Mă duc la magazin. Mă anunţaseră vineri, le-am spus că ajung luni, ceea ce s-a şi întâmplat, om parolist, ce mai. Presupunerea mea fusese întemeiată, ceasul era oprit pentru că nu îl mai întorsese nimeni. Dacă cineva îşi bătuse capul să-l potrivească, acum era clar că nu era fixat (un ceas mecanic cu indicator rezervă de arc şi indicator pentru fazele lunii este livrat potrivit şi mergând, dacă firma se respectă). Pentru "firma" clamată, impardonabil. Plus că domnul care mi l-a livrat a început să potrivească ora... rotind butonul în sens invers. Hmmmmm!
Okay, plătesc, ajung acasă. Ceasul merge "oarecum". Adică minutarul şi orarul par să se sincronizeze până acum, secundarul în schimb e din alt film. Mai stă, se mai gândeşte, mai merge puţin, iar stă, iar o ia din loc.
Garanţia e de 500 de zile, dar deja mi-e frică să mă mai întorc la Horologivm.
PS. Cureaua e montată invers....
PPS. M-am întors la magazin, le-am spus ce probleme are. Au fost foarte politicoşi, culmea e că atunci când am ajuns secundarul iar făcea probleme, am semnat o nouă foaie de service şi am plecat. A trecut o săptămână, vineri m-au sunat să vin să îl iau. Până acum (au trecut 24 de ore) totul e în ordine, secundarul merge bine, cureaua e pusă corect, chiar i-au pus un strop de lipici pe curea că era puţin dezlipită (îi rugasem eu să o lipească, aşa, ca act de curtoazie din partea unei "case" care se respecta). În schimb, complicaţia (care indică fazele lunii) a rămas în aceeaşi stare ca atunci când am lăsat ceasul la reparat. La noapte o să mă uit la lună şi o să o potrivesc ...
luni, 2 august 2010
duminică, 1 august 2010
O zi MASO
Ziua MASO a fost de fapt o frumoasă zi petrecută la munte, deşi poate duce cu gândul fie la tehnici de relaxare (mie îmi aduce aminte de OSHO, care de fapt nu e tehnică de relaxare, dar, mă rog) sau la masochism. MASO vine de la iniţialele participanţilor, şi ar fi putut fi o zi “AMOS”, dar în mare parte a timpului, asta (MASO) a fost şi ordinea în care am mers pe cărare. :)
Povestea începe cu mult înainte, respectiv luni, când am început să punem week-end-ul la cale pe email. Ca nişte angajaţi “white-collar” care se respectă, după ce am schimbat o sumedenie de emailuri şi am dezbătut ‘j de variante (destinaţii şi opţiuni de cazare), am ajuns la o concluzie abia în ultimul moment, adică vineri pe la ora 22. Sună cunoscut? :)
Vineri am reuşit să respectăm ora de întâlnire (cu aproximaţie :)), ne-am aburcat în maşină şi am luat cap-compas Buşteni. Pe drum am “ratat” cu graţie o căruţă care “valsa” pe DN1 şi încă câţiva şoferi încă adormiţi care, ca stil de deplasare, nu erau departe de căruţa în discuţie. Norocul meu că am avut companioni logoreici, care m-au ţinut treaz (în altă ocazie, cu ani în urmă, am aţipit la volan de vreo zece ori într-un interval de vreo câţiva kilometri, ultima dată pe contrasens cu un tir în faţă care claxona de zor, dar asta e altă poveste).
Nu-mi aduc aminte multe din subiectele discutate (cafeaua cred că e de vină, sau vârsta), dar prin Poiana Ţapului ajunsesem la NLP (Neuro-Linguistic Programming) după ce aflasem o sumedenie de lucruri despre cum e prin Malaezia, Ucraina, Germania, Indonezia, Hong Kong, Bali şi Cambodgia (toţi companionii erau mai umblaţi prin lume decât mine). Asta a fost un alt noroc, că mergeam cu companioni culţi şi “umblaţi”. Oricum, după vreo oră şi ceva am ajuns cu bine în Buşteni.
După ce am petrecut o eternitate să găsesc un loc de parcare şi să mai cumpărăm ceva de-ale gurii (joi la ora 22, când ne hotărâsem unde şi ce facem nu mai era nimic deschis prin Bucureşti), am purces pe traseul marcat cu triunghi albastru. „Lejereanu”, ca să zic aşa, traseu de încălzire în lipsă de altceva. Deh, dacă ajungi să te “încălzeşti” pentru mers pe munte la sfârşit de iulie înseamnă fie că ai o problemă la “mansardă” dacă zici că îţi place muntele, fie că lucrezi la vreun birou pe undeva şi în week-end pici de oboseală. Noi eram pe undeva pe la mijloc.
Traseul, cam “autostradă”, toţi “pantofarii” pe el. La bifurcaţia între triunghi albastru şi bulină roşie, eterna dilemă, care e traseul spre cascadă. Mai departe, ce să zic? Traseul “bătut” de fiecare din echipă de nenumărate ori, nici o surpriză, doar motiv de ieşit din Bucureşti…
Scurtez povestea. Pe traseu am vorbit vrute şi nevrute de care nu îmi mai amintesc, că mă încearcă vârsta. Am ajuns la intrarea pe Brâu, am găsit intrarea fără probleme (traseul e nemarcat, dar cu un an în urmă m-a iniţiat un mare expert în ale munţior), am mai mers puţin ca să fim siguri că nu e altă intrare, am păpat nişte sandwich-uri, bomboane de Chişinău şi ce a mai supravieţuit prin rucsacuri până la 1800 metri, şi am intrat pe Brâu.
Traseul, deşi nemarcat, destul de “lejereanu”, ca să zic aşa. După vreo 100 de metri însă deja găsisem vreo 4-5 urme de urs (constipat vreo două săptămâni sau mai mult) care îşi rezolvase problemele pe cărare. Hmmmm! Nu bun! Deja ne gândeam cum am ieşi dintr-o întâlnire cu mama urs, iar variantele luate în calcul erau de genul: "Vai, ce bine vă sta cu blana aceasta, vă face mai suplă", sau "Ce mult vă semană puştiul, se vede că e al dumneavoastră", sau "Tatăl e prin apropiere? (Nu) ne-ar plăcea să îl cunoaştem".
Ne-am oprit şi am ţinut sfat democratic. Fac aici o paranteză, prin “vot democratic” pe munte eu înţeleg că dacă cineva din grup nu poate sau nu vrea să facă un anumit traseu (alegere între o variantă mai dificilă şi una mai facilă), tot grupul alege varianta mai facilă. Capra (sălbatică) pe care am vazut-o vreo 100 de metri în faţa noastră nu a fost un fapt care să ne încurajeze. Deci am votat dacă să mergem înainte pe Brâu sau să ne întoarcem, şi am făcut cale întoarsă.
Dacă nu am fost agresaţi de urs asta nu înseamnă că restul vieţuitoarelor ne-au lăsat în pace, chiar dimpotrivă. Unul dintre participanţi a vut chiar de suferit “major” în urma unei agresiuni impardonabile din partea unei gâze care a atentat la burdihanul subiectului în discuţie, cu mâncărimi de care îmi pot imagina doar din relatări, dar cu o umflatură pe care o pot aprecia vizual ca semnificativă. :)
Nu ştiu care a fost cauza, nemâncarea (până la sandwich-uri nu mâncasem nimic), cafeaua de dimineaţă (pe care am schimbat-o recent), oboseala (în ultimele săptămâni am dormit impardonabil de puţin), lipsa de chef (restul traseului nu era atractivă, eu venisem pentru Brâu), genunchiul beteag (care m-a “apucat” pe la jumătatea urcuşului), vârsta sau problemele de sănătate (plămânii, cei care mă ştiu cunosc subiectul), dar eu avansam din ce în ce mai greu. La canton am făcut pauză de sandwich şi am votat din nou în privinţa traseului. :)
Am ales să mergem la Piatra Arsă (varianta era să mergem spre Caraiman şi să coborâm pe Jepii Mici), unde fiecare s-a alimentat cu ce a avut poftă din meniu (eu am înfulecat o ciorbă de văcuţă după ce am dat gata un Pepsi rece). Brusc, tuturor ne-a revenit culoarea în obraji. Eu datorită ciorbei, alţii datorită berii. :)
La o masă învecinată erau câteva fete cu antronorul, care tocmai particiaseră la un (semi)maratonul prin preajmă şi aveau masa plină de trofee şi diplome tipărite/inscripţionate bilingv (română şi maghiară), prilej de poze cu cupele. Fetele, varianta feminină a lui Paţaichin, nici nu mă mir că aveau atâtea cupe....
Dată fiind ora înaintată, singură variantă rămasă era coborârea pe unde am venit, ceea ce am şi făcut. Traseul a fost instructiv, am discutat şi/sau aflat lucruri noi despre filmul francez de artă contemporan (din care am înţeles că nici pasionaţii nu înţeleg mare lucru, fapt care m-a mai liniştit), programele de spălat la maşinile automate, detergenţi, programare şi testare programe informatice, autori SF (Stanislaw Lem, Arthur C Clarke, Frank Herbert, Isaac Asimov) şi încă câteva subiecte captivante de care nu îmi mai aduc aminte. Esenţialul e ca am vorbit tot timpul. Dacă nu ar fi fost genunchiul stâng (acelaşi care m-a “lăsat” pe la jumătatea maratonului de anul trecut), ar fi fost o zi (semi)perfectă.
Ajunşi jos, ne-am schimbat hainele şi încălţările (care a avut cu ce) şi am tăbărât pe cofetăria arhicunoscută, de unde recomand cu căldură prăjitura “Ora 12”. Nu e o superprăjitură, dar este făcută în laboratorul propriu, e cea mai bună din ofertă şi după o zi de mers pe munte e fantastică.
Dacă am ajuns să scriu acest post înseamnă că am ajuns cu bine în Bucureşti, chiar dacă pe câţiva kilometri buni am fost singurul (semi)treaz din maşină. :)
Povestea începe cu mult înainte, respectiv luni, când am început să punem week-end-ul la cale pe email. Ca nişte angajaţi “white-collar” care se respectă, după ce am schimbat o sumedenie de emailuri şi am dezbătut ‘j de variante (destinaţii şi opţiuni de cazare), am ajuns la o concluzie abia în ultimul moment, adică vineri pe la ora 22. Sună cunoscut? :)
Vineri am reuşit să respectăm ora de întâlnire (cu aproximaţie :)), ne-am aburcat în maşină şi am luat cap-compas Buşteni. Pe drum am “ratat” cu graţie o căruţă care “valsa” pe DN1 şi încă câţiva şoferi încă adormiţi care, ca stil de deplasare, nu erau departe de căruţa în discuţie. Norocul meu că am avut companioni logoreici, care m-au ţinut treaz (în altă ocazie, cu ani în urmă, am aţipit la volan de vreo zece ori într-un interval de vreo câţiva kilometri, ultima dată pe contrasens cu un tir în faţă care claxona de zor, dar asta e altă poveste).
Nu-mi aduc aminte multe din subiectele discutate (cafeaua cred că e de vină, sau vârsta), dar prin Poiana Ţapului ajunsesem la NLP (Neuro-Linguistic Programming) după ce aflasem o sumedenie de lucruri despre cum e prin Malaezia, Ucraina, Germania, Indonezia, Hong Kong, Bali şi Cambodgia (toţi companionii erau mai umblaţi prin lume decât mine). Asta a fost un alt noroc, că mergeam cu companioni culţi şi “umblaţi”. Oricum, după vreo oră şi ceva am ajuns cu bine în Buşteni.
După ce am petrecut o eternitate să găsesc un loc de parcare şi să mai cumpărăm ceva de-ale gurii (joi la ora 22, când ne hotărâsem unde şi ce facem nu mai era nimic deschis prin Bucureşti), am purces pe traseul marcat cu triunghi albastru. „Lejereanu”, ca să zic aşa, traseu de încălzire în lipsă de altceva. Deh, dacă ajungi să te “încălzeşti” pentru mers pe munte la sfârşit de iulie înseamnă fie că ai o problemă la “mansardă” dacă zici că îţi place muntele, fie că lucrezi la vreun birou pe undeva şi în week-end pici de oboseală. Noi eram pe undeva pe la mijloc.
Traseul, cam “autostradă”, toţi “pantofarii” pe el. La bifurcaţia între triunghi albastru şi bulină roşie, eterna dilemă, care e traseul spre cascadă. Mai departe, ce să zic? Traseul “bătut” de fiecare din echipă de nenumărate ori, nici o surpriză, doar motiv de ieşit din Bucureşti…
Scurtez povestea. Pe traseu am vorbit vrute şi nevrute de care nu îmi mai amintesc, că mă încearcă vârsta. Am ajuns la intrarea pe Brâu, am găsit intrarea fără probleme (traseul e nemarcat, dar cu un an în urmă m-a iniţiat un mare expert în ale munţior), am mai mers puţin ca să fim siguri că nu e altă intrare, am păpat nişte sandwich-uri, bomboane de Chişinău şi ce a mai supravieţuit prin rucsacuri până la 1800 metri, şi am intrat pe Brâu.
Traseul, deşi nemarcat, destul de “lejereanu”, ca să zic aşa. După vreo 100 de metri însă deja găsisem vreo 4-5 urme de urs (constipat vreo două săptămâni sau mai mult) care îşi rezolvase problemele pe cărare. Hmmmm! Nu bun! Deja ne gândeam cum am ieşi dintr-o întâlnire cu mama urs, iar variantele luate în calcul erau de genul: "Vai, ce bine vă sta cu blana aceasta, vă face mai suplă", sau "Ce mult vă semană puştiul, se vede că e al dumneavoastră", sau "Tatăl e prin apropiere? (Nu) ne-ar plăcea să îl cunoaştem".
Ne-am oprit şi am ţinut sfat democratic. Fac aici o paranteză, prin “vot democratic” pe munte eu înţeleg că dacă cineva din grup nu poate sau nu vrea să facă un anumit traseu (alegere între o variantă mai dificilă şi una mai facilă), tot grupul alege varianta mai facilă. Capra (sălbatică) pe care am vazut-o vreo 100 de metri în faţa noastră nu a fost un fapt care să ne încurajeze. Deci am votat dacă să mergem înainte pe Brâu sau să ne întoarcem, şi am făcut cale întoarsă.
Dacă nu am fost agresaţi de urs asta nu înseamnă că restul vieţuitoarelor ne-au lăsat în pace, chiar dimpotrivă. Unul dintre participanţi a vut chiar de suferit “major” în urma unei agresiuni impardonabile din partea unei gâze care a atentat la burdihanul subiectului în discuţie, cu mâncărimi de care îmi pot imagina doar din relatări, dar cu o umflatură pe care o pot aprecia vizual ca semnificativă. :)
Nu ştiu care a fost cauza, nemâncarea (până la sandwich-uri nu mâncasem nimic), cafeaua de dimineaţă (pe care am schimbat-o recent), oboseala (în ultimele săptămâni am dormit impardonabil de puţin), lipsa de chef (restul traseului nu era atractivă, eu venisem pentru Brâu), genunchiul beteag (care m-a “apucat” pe la jumătatea urcuşului), vârsta sau problemele de sănătate (plămânii, cei care mă ştiu cunosc subiectul), dar eu avansam din ce în ce mai greu. La canton am făcut pauză de sandwich şi am votat din nou în privinţa traseului. :)
Am ales să mergem la Piatra Arsă (varianta era să mergem spre Caraiman şi să coborâm pe Jepii Mici), unde fiecare s-a alimentat cu ce a avut poftă din meniu (eu am înfulecat o ciorbă de văcuţă după ce am dat gata un Pepsi rece). Brusc, tuturor ne-a revenit culoarea în obraji. Eu datorită ciorbei, alţii datorită berii. :)
La o masă învecinată erau câteva fete cu antronorul, care tocmai particiaseră la un (semi)maratonul prin preajmă şi aveau masa plină de trofee şi diplome tipărite/inscripţionate bilingv (română şi maghiară), prilej de poze cu cupele. Fetele, varianta feminină a lui Paţaichin, nici nu mă mir că aveau atâtea cupe....
Dată fiind ora înaintată, singură variantă rămasă era coborârea pe unde am venit, ceea ce am şi făcut. Traseul a fost instructiv, am discutat şi/sau aflat lucruri noi despre filmul francez de artă contemporan (din care am înţeles că nici pasionaţii nu înţeleg mare lucru, fapt care m-a mai liniştit), programele de spălat la maşinile automate, detergenţi, programare şi testare programe informatice, autori SF (Stanislaw Lem, Arthur C Clarke, Frank Herbert, Isaac Asimov) şi încă câteva subiecte captivante de care nu îmi mai aduc aminte. Esenţialul e ca am vorbit tot timpul. Dacă nu ar fi fost genunchiul stâng (acelaşi care m-a “lăsat” pe la jumătatea maratonului de anul trecut), ar fi fost o zi (semi)perfectă.
Ajunşi jos, ne-am schimbat hainele şi încălţările (care a avut cu ce) şi am tăbărât pe cofetăria arhicunoscută, de unde recomand cu căldură prăjitura “Ora 12”. Nu e o superprăjitură, dar este făcută în laboratorul propriu, e cea mai bună din ofertă şi după o zi de mers pe munte e fantastică.
Dacă am ajuns să scriu acest post înseamnă că am ajuns cu bine în Bucureşti, chiar dacă pe câţiva kilometri buni am fost singurul (semi)treaz din maşină. :)
joi, 29 iulie 2010
Hărţi şi drumuri
Zilele trecute mi-am cumpărat o hartă rutieră, mi-am zis că efervescenţa din ultimul deceniu din infrastructura românească impune o actualizare a instrumentului meu de orientare rutieră. Oricum, să continui să te orientezi rutier cu o hartă poate fi privit, de un privitor neutru, fie ca o evidentă cramponare în trecut, fie ca un romantism incurabil.
Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.
Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.
Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.
Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.
Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.
Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...
Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.
Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!
Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.
Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.
Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.
Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.
Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.
Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.
Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...
Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.
Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!
Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.
luni, 5 iulie 2010
Răsplătiţi menestrelul
În poveştile şi filmele copilăriei, menestrelii, trubadurii, artiştii ambulanţi şi alţii asemenea, după ce îşi încheiau repertoriul se înclinau în faţa audienţei, rosteau un text care aproximativ începea cu "dacă v-a plăcut...." şi treceau printre rânduri cu un vas, o tichie, o căciulă, ceva, acolo, să strângă răsplata muncii lor artistice. În funcţie de locaţie, se accepta şi plata în natură, respectiv ouă, gaini, legume, alte lighioane, în funcţie de calitatea actului artistic, înclinaţia spectatorilor spre cultură şi puterea financiară a fiecăruia.
Cum viaţa nu e gratis, am încercat să mă orientez şi eu şi am pus câteva link-uri spre nişte site-uri care promovează pasiuni de-ale mele, respectiv eMag, Sonycenter şi F64. În principiu, dacă cineva intră pe blog-ul meu, dacă se plictiseşte citindu-mi poveştile şi atenţia îi este atrasă de unul dintre bannere şi dă click pe ele, lasă în urmă nişte cookies precum Hansel şi Gretel, iar dacă achiziţionează ceva de pe acolo, eu primesc un comision. Evident, până acum toată lumea a fost captivată de poveşti şi n-a văzut bannerele, deci nu m-am îmbogăţit.
N-aş fi amintit de această facilitate dacă nu ar fi crescut TVA. Care e legătura? În ultima lună am stat pe net cu orele ca să mă decid ce aparat foto să-mi iau, dar valul fiscal m-a lovit înainte să ajung eu la vreo concluzie. Partea bună (pe care o împărtăşesc pe această cale aici) este că majoritatea comercianţilor (inclusiv cei amintiţi, sau o parte a lor, vă las să descoperiţi care) au lansat o promoţie (până la 31 iulie) prin care returnează TVA sub formă de voucher reutilizabil la o comandă ulterioară. Dacă mai pui la socoteală că preţurile au crescut mai puţin decât TVA înseamnă că ieşi mai ieftin acum, după creşterea impozitelor.
În caz că vă face cu ochiul ceva de pe site-urile respective şi criza nu v-a pus la pământ, când vă decideţi să achiziţionaţi ceva şi, bineînţeles, dacă v-a plăcut ceva din cele ce-am scris pe-aici, intraţi pe blog, click, click, daţi număr card sau optaţi cum vreţi să faceţi cumpărăturile (vedeţi că sunt şi nişte promoţii cu plata prin card cu trei luni perioadă graţie şi dobândă zero la plata integrală a ratei), eu mă uit lung la comision (că trebuie să depăşească o anumită sumă înainte să îl pot retrage) şi toată lumea e fericită. Sau aproape.
Oricum, nu vă costă nimic... în plus. :))
Cum viaţa nu e gratis, am încercat să mă orientez şi eu şi am pus câteva link-uri spre nişte site-uri care promovează pasiuni de-ale mele, respectiv eMag, Sonycenter şi F64. În principiu, dacă cineva intră pe blog-ul meu, dacă se plictiseşte citindu-mi poveştile şi atenţia îi este atrasă de unul dintre bannere şi dă click pe ele, lasă în urmă nişte cookies precum Hansel şi Gretel, iar dacă achiziţionează ceva de pe acolo, eu primesc un comision. Evident, până acum toată lumea a fost captivată de poveşti şi n-a văzut bannerele, deci nu m-am îmbogăţit.
N-aş fi amintit de această facilitate dacă nu ar fi crescut TVA. Care e legătura? În ultima lună am stat pe net cu orele ca să mă decid ce aparat foto să-mi iau, dar valul fiscal m-a lovit înainte să ajung eu la vreo concluzie. Partea bună (pe care o împărtăşesc pe această cale aici) este că majoritatea comercianţilor (inclusiv cei amintiţi, sau o parte a lor, vă las să descoperiţi care) au lansat o promoţie (până la 31 iulie) prin care returnează TVA sub formă de voucher reutilizabil la o comandă ulterioară. Dacă mai pui la socoteală că preţurile au crescut mai puţin decât TVA înseamnă că ieşi mai ieftin acum, după creşterea impozitelor.
În caz că vă face cu ochiul ceva de pe site-urile respective şi criza nu v-a pus la pământ, când vă decideţi să achiziţionaţi ceva şi, bineînţeles, dacă v-a plăcut ceva din cele ce-am scris pe-aici, intraţi pe blog, click, click, daţi număr card sau optaţi cum vreţi să faceţi cumpărăturile (vedeţi că sunt şi nişte promoţii cu plata prin card cu trei luni perioadă graţie şi dobândă zero la plata integrală a ratei), eu mă uit lung la comision (că trebuie să depăşească o anumită sumă înainte să îl pot retrage) şi toată lumea e fericită. Sau aproape.
Oricum, nu vă costă nimic... în plus. :))
marți, 25 mai 2010
Alpinet, dulce amintire, crudă experienţă
Se fac, cred, vreo zece ani de atunci. O prietenă m-a convins uşor să fac un traseu în Bucegii nordici împreună cu nişte prieteni de-ai ei, montagniarzi cunoscuţi pe net. Aşa am aflat de Alpinet.
M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.
Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:

În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.
Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.

Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.
De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:

Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.
Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.
Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.
Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).
Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))
Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?
N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.

Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...
M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.
Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:

În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.
Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.

Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.
De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:

Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.
Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.
Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.
Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).
Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))
Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?
N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.

Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...
vineri, 14 mai 2010
I am pretty! Vote me!
(post refăcut/ actualizat)
Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)
Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.
Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...
Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.

Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…
Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)
Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.
Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.
Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)
Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!
Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)
Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)
Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.
Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...
Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.

Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…
Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)
Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.
Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.
Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)
Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!
Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)
duminică, 4 aprilie 2010
Vama Veche de Paşte
Hristos a Inviat!
Vă invit să vedeţi Vama Veche aşa cum e ea azi.... cu apă, nisip, corturi, pistă de biciclete, asfalt, vile şi amintiri.
Am recunoscut cu mai multă sau mai puţină greutate "stabilimentele" de tradiţie mai veche, adicătelea "La Mitocanu'", "La Ovidiu", "El Comandante", "La Bibi", "Stuf". Toate apar în pozele alăturate. :))
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie cel mai mult îmi place Vama de acolo de unde începe nisipul şi unde se termină orizontul....
Azi marea a fost la fel ca în '97... :)))

















Vă invit să vedeţi Vama Veche aşa cum e ea azi.... cu apă, nisip, corturi, pistă de biciclete, asfalt, vile şi amintiri.
Am recunoscut cu mai multă sau mai puţină greutate "stabilimentele" de tradiţie mai veche, adicătelea "La Mitocanu'", "La Ovidiu", "El Comandante", "La Bibi", "Stuf". Toate apar în pozele alăturate. :))
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie cel mai mult îmi place Vama de acolo de unde începe nisipul şi unde se termină orizontul....
Azi marea a fost la fel ca în '97... :)))

















Abonați-vă la:
Postări (Atom)
