Zodia inocenţilor

Nu prea „le am” eu cu zodiile, dar până şi mie mi-a trecut pe la ureche faptul că, urmare a nu ştiu cărăor chestii cosmice, zodiile s-au rotit cale de o zodie, adicătelea dacă până acum ştiai că eşti născut într-o zodie, şi mai şi găseai că ţi se potrivesc o mulţime de caracteristici zodiacale de-acolo, de fapt aparţii zodiei alăturate – nu şiu în ce direcţie -, şi brusc descopereai mai multe similitudini cu caracteristicile din zodia respectivă decât cu cea de care credeai anterior că aparţii :)).

Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.

Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.

Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.

Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.

Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.

Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.

În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.

După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....

Oltchim

În urmă cu două minute Oltchim (echipa feminină de handbal) a pierdut în deplasare în faţa echipei Itxako (Spania) cu 25-26, după ce la un moment dat a condus cu şase goluri diferenţă.

E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...

Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.

Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).

Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.

Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!

Oameni

Azi am fost la cumpărături. N-am luat cine ştie ce, nu asta e important în postul ăsta, ci faptul că am revăzut şi trăit momente despre care am zis că poate ar fi util să scriu. Util celor care au curiozitatea să rătăcească pe blogul meu.

Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.

Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.

A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.

A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.

Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.

Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.

Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.

Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.

53%

În primul rând, am o mare nedumerire (din fericire, doar umoristică): cum poţi avea, ca portar de rezervă la un campionat european de handbal, un procentaj de 53% de salvări ale şuturilor andversarelor într-un meci pentru medalii ?!?!? E vorba de Talida Tolnai. România a învins Danemarca cu 16:15 în finala mică. Sunt mândru de fetele astea!

În plus, cum poţi avea un inter (sper să nu greşesc poziţia) ca Cristina Neagu, probabil golgeterul campionatului european în câteva ore (după finala mare), o Oana Manea care a pătruns prin orice apărare, o Meiroşu/ Fiera pe post de turn de control, o Adina Nechita (are prieten, nu vă înghesuiţi) care a înlocuit-o admirabil pe parcurs pe Vărzaru (accidentată), o Narcisa Lecuşanu, o Elisei-Ardean, o Geiger, o Paula Ungureanu (care s-a accidentat în meciul cu Croaţia), o Bradeanu şi Tivadar excelente în special în faza de apărare, o Melinda Geiger care a dat goluri valoroase în momente critice, o Şoit cu pătrunderi de o fineţe mai rară în handbal, o Patricia Vizitiu (preferata mea, ce vreţi?!?!), precum şi celalte fete (scuze, nu sunt un pasionat constant al handbalului feminin, cu excepţia naţionalei şi a meciurilor Oltchim, şi în general am o memorie proastă în privinţa numelor, deci nu le reţin numele).

Domnilor/ doamnelor, ar trebui să fim mândri că am trecut de toată legiunea slavă, şi mă refer aici la Croaţia, Muntenegru, Rusia, Serbia, dar şi de Franţa, Spania şi Germania, care nu sunt oricine în handbal.

La fel, respect şi pentru Radu Voina şi Luminiţa Huţupan, precum şi pentru reacţia neaoş mioritică (dar normală) a domnului Cristian Gaţu ("P.... mă-sii ălora care vor numai victorii. Ne-am menajat jucătoarele, ce vor? Trebuie să ne păstrăm pentru semifinală şi finală. Vrem să ne întoarcem acasă cu cea mai uşoară medalie. Vreţi să ne rupem acum pentru meciul de sâmbătă? Avem obiectiv să batem Suedia, nu cu Rusia") în faţa celor care vor victorii cu orice preţ înafara oricăror considerente strategice.

În paralel, mă uit, "uşor" detaşat, la inepţiile debitate de diverşi comentatori sportivi care disecă faptul că fetele nu au făcut mai mult. E penibil (părerea mea) să te arăţi competent prin a arăta ce ar fi putut face alţii, când cea mai mare performanţă "sportivă" proprie constă în căratul cumpărăturilor de la supermarket.

Singura comparaţie care îmi vine în minte între protagonişti (fetele din naţională şi chibiţii de orice natură) este între tastarea greşită a PIN-ului la casă de la supermarket, comparativ cu ratarea unui şut în finala mică a campionatului european de handbal feminin. Trageţi singuri concluziile. :))

Probabil că stresul este similar. :D

Suspiciune metropolitană balcanică

Cred că a durat mai mult timp să scriu titlul decăt întâmplarea pe care urmează să o povestesc. :))

E unul dintre week-end-urile acelea de lucru în care, după ce ai tras tare toată săptămâna (şi încă câteva înaintea ei :) ), îţi rămân (sau apar pe parcurs) câteva deadline-uri pe care e musai să le respecţi. Aşa că trag de mine şi, după ce, spre surprinderea mea, reuşesc să mă trezesc la o ora matinală pentru mine sâmbăta, mă stabilesc la calculator şi...

Buuun. Pe la două, după două cafele strong, mi se face chef de ceva dulce, mă "ambalez" corespunzător pentru vremea de afară şi cobor să-mi iau ceva de la cofetăria de la parter. După câteva ore de stat cu ochii în calculator vremea mocirloasă de afară ajunge să mă destindă, frigul să mă învioreze şi chiar să am un început timid de zâmbet.

Intru, salut, îmi aleg ceva, şi în timp ce POS-ul face conexiunea, intră un nene sărit de 40 de ani, cu o căciulă pe cap primită la promoţie într-un bax de bere. Omul/ domnul, puţin nedumerit, îşi plimba privirea pe vitrina frigorifică în căutarea a ceva, vânzatoarea aşteaptă (să plec eu şi să comande dânsul) iar eu îmi strâng cumpărăturile şi mă întorc spre ieşire. Nevorbit din ziua precedentă şi inveselit de mohorala de afară, "risc" o întrebare: "Să vă recomand ceva?".

Domnul întoarce o figură mirat-nedumerită spre mine, zâmbeşte pe jumătate, mai mult din automatism ca răspuns la zambetul meu, şi se uită mai departe întrebător spre vânzatoare. Se pare că turul vizual efectuat nu i-a îmbogăţit bagajul de cunoştinţe în privinţa căreia era actor principal, aşa că se întoarce din nou spre vitrina frigorifică şi, cu o hotărâre în voce care contrasta cu culorile "duse" de pe căciula de tarabostes contemporan, zice: "Daţi-mi două Ana". Hmmm.

La o întâmplare şi reacţie similare am fost martor şi actor zilele trecute la coadă la furnizorul de Internet. Tot aşa, după o zi (de data asta zi, nu săptămână) de muncă, mă duc să modific contractul de Internet (primeam bandă dublă în acelaşi preţ). Acolo, coadă şi un singur salariat la "comercial persoane fizice" (am aflat ulterior că era una dintre locaţiile "norocoase" să aibă doi salariaţi la "comercial", unul pentru persoane fizice, cel din faţa noastră, a celor de la coadă, şi unul pentru persoane jurididce, dar care îşi terminase programul, spre dezamăgirea unui domn care vroia să transfere contractul de pe firmă pe numele lui).

Avansul mediu era de un client la 10 minute. Am descoperit asta după un calcul profund ştiinţific cu ceasul la mână şi ochii pe el şi pe celelalte persoane de la coadă, după ce citisem toate afişele din raza vizuală.

Doi tipi din cei de la coadă vorbeau între ei (lângă mine) despre una, alta. La un moment dat îşi puneau problema dacă vor vedea (respectiv avea recepţie) HD la televizorul actual. Cum avusesem o experienţă oarecum apropiată, am intrat în vorbă şi am zis că, indiferemt de semnalul primit, ce apare pe ecran depinde de tipul televizorului, dacă e HD sau nu, iar cele ca al lui, cu o vechime de doi ani sau mai mult, era puţin probabil să fie HD. Mă rog, până la urmă, o presupunere intuitivă, era o reacţie informativă, nu de tipul "să moară şi capra vecinului", respectiv "sâc, că ce vrei mata nu se poate".

La fel, omul s-a întors surprins, dar a fost mai receptiv/ deschis decât cel din cofetărie Poate doar din plictiseala acumulată de când stătea la coadă sau interesul în privinţa soluţionării nedumeririi, l-au determinat să schimbe câteva vorbe cu mine. Se pare că costumul din dotare (care mă punea în valoare la coadă :) ) a "bătut" polar-ul cu care eram îmbrăcat în cofetărie. Dintr-una în alta, au intrat şi alţii în discuţie, subiectele au devenit variate, ce mai, atmosfera s-a însufleţit. Dacă se ănsufleţea mai mult mai aveam puţin şi dădeam bairam. :))

După puţin timp toată lumea a reintrat în carapace, se auzea tastatura calculatorului, ce vorbeau doamnele de la casierie... Aici, ceva interesant. La toate locaiile companiei/ firmei găseşti unu-doi salariaţi la "comercial"/ contracte, dar sunt vreo patru-cinci casieriţe, să nu se plictisească lumea la coadă şi să plece înainte să plătească. :))))

Şi acum, puţine cuvinte despre titlu, că tot sunt în pauză de masă de la lucru. :)) Deşi cuvintele explică complet, concis şi exact ceea ce am vrut să spun şi am povestit mai sus, ar fi mai potrivit în altă parte, e puţin pretenţios, recunosc.

Le iau totuşi pe rând. Suspiciunea... e destul de clar, dar doar "suspiciune" mă ducea cu gândul la filmele lui Hitchcock, aşa că mi-am zis că mai are nevoie de ceva pentru un titlu. "Metropolitană"... avem ambiţia că Bucureştiul este o metropolă. "Balcanică"... cred că aici, intuitiv, putem conveni că avem nişte tare specifice zonei.

Din motive de istorie mai veche sau mai recentă, suntem suspicioşi faţă de cei din jur, iar la coadă cu atât mai mult, zic eu, că istoria semi-recentă ne dă dreptate. Coada (la orice, ca în reclama cu pitici, "creditul pentru orice" :)) ), este expresia supremă a tendinţei spre ordine la români. :)) Oriunde văd o coadă, românii se azază la ea, deşi de multe ori nu ştiu ce "se dă". Am v[yut asta recent la un reportaj/ ştire văzută cu coada ochiului pe unul din posturile TV, nici nu ştiu exact despre ce era vorba, dar reporteriţa îi intervieva pe cei de la coadă şi răspunsurile variau de la "eram curios ce se dă" la "am auzit că e o promoţie"...

Constat nu cu resemnare, nici cu satisfacţie (ar fi şi culmea), ci cu realism şi deschidere pentru a putea schimba ceva, chiar dacă asta înseamnă doar a ieşi din amorţeala citadină şi a vorbi cu un necunoscut la coadă. :)

Şi asta... nu cu voce tare (ca să fim auziţi bine şi să dăm bine în faţa celorlalţi de la coadă cu cât de fermi, intransigenţi şi/ sau informaţi suntem) despre cât de încet se mişcă cei de la ghişeu, cât de incompeneţi sunt sau cum am şti noi să organizăm activitatea lor pentru ca lucrurile să meargă "ca unse".

Cred că m-am depărtat de la subiectul iniţial şi am divagat, e timpul să mă întorc la muncă, aşa că mă opresc aici. Să aveţi un week-end placut, o săptămână uşoară, Sărbători Fericite (dacă nu mai scriu nimic până la Crăciun) şi numai bine!

Relay Man

Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:

Nu conteză cât de lung am părul

(versuri Colibri: Nu conteză cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc)

În iulie am fost să donez sânge. Tocmai se anunţase că bugetarii vor avea salariul redus cu 25%. Era înghesuială, unii veniseră cu jumătate de oră înainte să înceapă programul.

Eu eram pe jumătate adormit, nemâncat şi nebăut (adică fără cafeaua de dimineaţa la activ). În jur, o frescă fidelă a României de azi, nu cea din tabloide, ci cea de pe stradă.

Dacă nu ştiaţi (constatare personală, mă gândesc să o înregistrez la OSIM :)) românul bugetar (undeva pe la jumătatea lanţului trofic* uman, dar destul de asemănător cu românul obişnuit, romanus communalis pe numele lui latinizat :) ) este extrem de critic cu cei din jur şi foarte indulgent cu sine însuşi. Adică, atunci când este client, toţi trebuie să zbârnâie în jurul lui pentru a îl servi şi a nu-i consuma timpul preţios, iar când e vorba de prestaţia lui, cuvântul de ordine e “merge şi-aşa”…

În aplicarea descoperirii de mai sus, o doamnă care la vârsta tinereţii sunt sigur că a frânt o sumedenie de inimi, având în vedere formele şi atitudinea, capta atenţia celor din jur prin comentarii privind proasta organizare a spitalului, timpul lung de aşteptare, timpul preţios al dânsei, cât salariu pierde prin faptul că e împiedicată să ajungă la serviciu (nu vă spun, că o să râdeţi şi nu e frumos, mai ales că probabil că nu o să piardă nimic) etc.

Trebuie să recunosc că limbajul non-verbal al sus-amintitei (timbru vocal, tonalitate, mimică, mişcare scenică – sper să nu mă fac de râs şi ce am enumerat să fie limbaj non-verbal) mi-au captat şi mie atenţia (sub forma unei irascibilităţi în creştere), până când am realizat asta şi m-am calmat instantaneu.

Aceasta fiind decorul, în scenă intră, foarte puţin observată, o tânără decentă, oarecum corpolentă, modestă, naturală, mă rog, ştiţi voi. Rromă. Noi restul, la un fel de coadă semi-organizată. După o privire circulară, se fixează pe doamna descrisă mai sus şi o abordează cu o decenţă care lipseşte multora, rugând-o să o ajute să completeze formularul obligatoriu pentru donare.

Reacţia doamnei a fost scurtă şi edificatoare în privinţa nivelului de oripilare produs: “Ce, nu şii să citeşti?!?!” Devenise evident, dar probabil că diferenţa socială era prea mare pentru a face călătoria necesară “în jos” şi a o ajuta pe tânără. Mă rog, imediat o doamnă mai în vârstă, retrasă până la acest moment, a preluat iniţiativa şi a abordat-o pe tânăra rromă şi i-a citit întrebările şi a bifat răspunsurile.

Fiecare a obţinut ce a dorit. Doamna a fost lăsată în pace, tânăra a completat formularul necesar donării, discuţia s-a stins şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Nu comentez, doar povestesc…

PS. Aceeaşi locaţie, prin martie, alţi actori, mult mai puţini. Printre donatori, o tânără (drăguţă) cu pantaloni de motor (piele, protecţii, croială specifică). Eu, încă adormit (…), o întreb pentru cine donează.

Fac aici o paranteză. Motocicliştii au destul de frecvent acţiuni de donare de sânge pentru cei care au accidente. Uneori se cunosc, alteori nu, dar se anunţă pe Net şi organizează donari de sânge pentru cei care sunt în operaţie. Pentru ca sângele să fie disponibil persoanei pentru care donezi, când donezi îi spui numele, spitalul şi doctorul care îl/o are în grijă, oamenii îşi notează şi, indiferent de compatibilitatea grupelor de sânge între donator şi primitor, persoana respectivă are rezervată câte o pungă de sânge pentru fiecare donare. Eu, cum nu donam pentru nimeni, m-am gândit că poate vreun motociclist are nevoie de urgenţă de sânge, şi să dau şi eu o mână de ajutor...

Revin. Fata se uită la mine mirată şi oarecum deranjată de întrebare, eu revin brusc la realitate şi înţeleg că am formulat prost întrebarea. Explic contextul, respectiv că i-am observat pantalonii, că am făcut legătura cu donarile de sânge pentru motocicliştii accidentaţi, mă rog, tot tacâmul. Fata înţelege contextul, i se luminează faţa şi îmi spune că donează pentru mama unei prietene. Discuţia se încheie.

După mai multe minute eu ies dintr-un cabinet, ea din altul şi avem o scurtă discuţie, respectiv ea îmi spune că se duce să bea o cafea că are tensiunea prea mică şi au respins-o, iar eu îi urez succes... Adică se duce să bea cafeaua deoarece după asta o să-i crească tensiunea, se întoarce şi donează. Eu îmi văd de ale mele, când ajung la serviciu povestesc ce şi cum.

Comentariul colegelor: “Bă, da’ prost eşti! Ce ocazie mai bună să o inviţi la o cafea decât asta?!?!?, de fapt să accepţi semi-invitaţia ei. Fata drăguţă, motociclistă, zice că se duce la o cafea şi tu stai ca mortul?!?!?”.

Nu comentez, doar povestesc....

* Iniţial am scris, din greşeală, “şanţul trofic uman”. )