Relay Man

Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:

Nu conteză cât de lung am părul

(versuri Colibri: Nu conteză cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc)

În iulie am fost să donez sânge. Tocmai se anunţase că bugetarii vor avea salariul redus cu 25%. Era înghesuială, unii veniseră cu jumătate de oră înainte să înceapă programul.

Eu eram pe jumătate adormit, nemâncat şi nebăut (adică fără cafeaua de dimineaţa la activ). În jur, o frescă fidelă a României de azi, nu cea din tabloide, ci cea de pe stradă.

Dacă nu ştiaţi (constatare personală, mă gândesc să o înregistrez la OSIM :)) românul bugetar (undeva pe la jumătatea lanţului trofic* uman, dar destul de asemănător cu românul obişnuit, romanus communalis pe numele lui latinizat :) ) este extrem de critic cu cei din jur şi foarte indulgent cu sine însuşi. Adică, atunci când este client, toţi trebuie să zbârnâie în jurul lui pentru a îl servi şi a nu-i consuma timpul preţios, iar când e vorba de prestaţia lui, cuvântul de ordine e “merge şi-aşa”…

În aplicarea descoperirii de mai sus, o doamnă care la vârsta tinereţii sunt sigur că a frânt o sumedenie de inimi, având în vedere formele şi atitudinea, capta atenţia celor din jur prin comentarii privind proasta organizare a spitalului, timpul lung de aşteptare, timpul preţios al dânsei, cât salariu pierde prin faptul că e împiedicată să ajungă la serviciu (nu vă spun, că o să râdeţi şi nu e frumos, mai ales că probabil că nu o să piardă nimic) etc.

Trebuie să recunosc că limbajul non-verbal al sus-amintitei (timbru vocal, tonalitate, mimică, mişcare scenică – sper să nu mă fac de râs şi ce am enumerat să fie limbaj non-verbal) mi-au captat şi mie atenţia (sub forma unei irascibilităţi în creştere), până când am realizat asta şi m-am calmat instantaneu.

Aceasta fiind decorul, în scenă intră, foarte puţin observată, o tânără decentă, oarecum corpolentă, modestă, naturală, mă rog, ştiţi voi. Rromă. Noi restul, la un fel de coadă semi-organizată. După o privire circulară, se fixează pe doamna descrisă mai sus şi o abordează cu o decenţă care lipseşte multora, rugând-o să o ajute să completeze formularul obligatoriu pentru donare.

Reacţia doamnei a fost scurtă şi edificatoare în privinţa nivelului de oripilare produs: “Ce, nu şii să citeşti?!?!” Devenise evident, dar probabil că diferenţa socială era prea mare pentru a face călătoria necesară “în jos” şi a o ajuta pe tânără. Mă rog, imediat o doamnă mai în vârstă, retrasă până la acest moment, a preluat iniţiativa şi a abordat-o pe tânăra rromă şi i-a citit întrebările şi a bifat răspunsurile.

Fiecare a obţinut ce a dorit. Doamna a fost lăsată în pace, tânăra a completat formularul necesar donării, discuţia s-a stins şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Nu comentez, doar povestesc…

PS. Aceeaşi locaţie, prin martie, alţi actori, mult mai puţini. Printre donatori, o tânără (drăguţă) cu pantaloni de motor (piele, protecţii, croială specifică). Eu, încă adormit (…), o întreb pentru cine donează.

Fac aici o paranteză. Motocicliştii au destul de frecvent acţiuni de donare de sânge pentru cei care au accidente. Uneori se cunosc, alteori nu, dar se anunţă pe Net şi organizează donari de sânge pentru cei care sunt în operaţie. Pentru ca sângele să fie disponibil persoanei pentru care donezi, când donezi îi spui numele, spitalul şi doctorul care îl/o are în grijă, oamenii îşi notează şi, indiferent de compatibilitatea grupelor de sânge între donator şi primitor, persoana respectivă are rezervată câte o pungă de sânge pentru fiecare donare. Eu, cum nu donam pentru nimeni, m-am gândit că poate vreun motociclist are nevoie de urgenţă de sânge, şi să dau şi eu o mână de ajutor...

Revin. Fata se uită la mine mirată şi oarecum deranjată de întrebare, eu revin brusc la realitate şi înţeleg că am formulat prost întrebarea. Explic contextul, respectiv că i-am observat pantalonii, că am făcut legătura cu donarile de sânge pentru motocicliştii accidentaţi, mă rog, tot tacâmul. Fata înţelege contextul, i se luminează faţa şi îmi spune că donează pentru mama unei prietene. Discuţia se încheie.

După mai multe minute eu ies dintr-un cabinet, ea din altul şi avem o scurtă discuţie, respectiv ea îmi spune că se duce să bea o cafea că are tensiunea prea mică şi au respins-o, iar eu îi urez succes... Adică se duce să bea cafeaua deoarece după asta o să-i crească tensiunea, se întoarce şi donează. Eu îmi văd de ale mele, când ajung la serviciu povestesc ce şi cum.

Comentariul colegelor: “Bă, da’ prost eşti! Ce ocazie mai bună să o inviţi la o cafea decât asta?!?!?, de fapt să accepţi semi-invitaţia ei. Fata drăguţă, motociclistă, zice că se duce la o cafea şi tu stai ca mortul?!?!?”.

Nu comentez, doar povestesc....

* Iniţial am scris, din greşeală, “şanţul trofic uman”. )

Charlie Chaplin - This is My Song

Fantastic! Pentru nostalgici/ romantici...

Politeţea în traficul bucureştean - contradicţie în termeni sau stare de normalitate?

Ieri (sâmbătă) veneam pe Virgiliu ca să merg spre Calea Victoriei pe Berzei. La intersecţia Virgiliu-Berzei e o intersectie destul de păcătoasă din perspectiva acordării priorităţii, dar cei care trec des prin zonă nu au nici o problemă cu asta.

Mă rog, la ieşirea din Virgiliu vreau să fac stânga spre Matache, cînd un Tico alb (condus de un puşti preocupat mai mult de discuţia cu amica din dreapta decât de regulile de circulaţie) care venea de pe General Berthelot îmi taie calea spre Ştirbei. Politicos, îi semnalez (cu claxonul) eroarea de a nu fi acordat prioritate de dreapta. Cu un exces de politeţe, puştiul îmi semnalează (cu degetul mijlociu) că apreciază intervenţia mea şi ca îmi mulţumeşte pentru a-i fi acordat prioritate, chiar dacă nu avea.

Satisfăcuţi de rezultatul întălnirii, eu - că nu mi-am buşit maşina din cauza unui inconştient, el - că şi-a aratat calitaţile de macho în faţa domnişoarei care îl însoţea, ne-am văzut fiecare de drumurile noastre.

Dar... există speranţă. Politeţea în trafic nu e caracteristică doar sfârşitului de săptămână, ea poate fi întâlnită în fiecare zi. Oricum, pentru mine este un mod revigorant de a-mi începe ziua de muncă. Întâlnesc nenumărate (pentru că nu le număr) cazuri similare de politeţe în trafic pe numai patru kilometri până la serviciu, chiar dacă traseul e de tip "reverse traffic" şi înghesuiala e mai mică.

Să conducem bine! Şi să trăim sănătoşi!

248 km/h

A fost odată ca niciodată o ţară, nu spui care, monşer, că se duce vestea, în care autorităţile erau incapabile să impună respectarea Legii. De dragul Poveştii, hai să zicem că Legea de care vorbim e Codul Rutier. Fie că amenzile erau prea mici (cele mai mici din toate ţărişoarele din împrejurimi) şi nu impresionau pe nimeni, fie străjerii Regelui, pardon, Poliţia, era subnutrită, slab echipată, redusă cu 25% sau înclinată spre "iertarea păcatelor" săvârşite împotriva Legii în schimbul unui mic obol oferit pe altarul suferinţelor proprii, fie supuşii erau genetic înclinaţi spre căderea în păcat şi, pe cale de consecină, spre încălcarea Legii.

Acestea fiind spuse, într-o zi de odihnă (a se citi week-end) în care şi ceasul de perete se oprise să se răcorească la umbră, străjerii (Poliţia) văzură un zmeu urâcios (şofer) conducând cu 248 km/h pe Autostrada Soarelui, record naţional pentru ce a prins (şi înregistrat) până acum Poliţia Română în mod oficial. În paranteză fiind spus, sunt sigur că asta nu e viteza maximă cu care se conduce pe străzile României.

Bun. Omul a încălcat legea, a fost identificat, oprit, a plătit amenda (oare cât l-o fi "durut" o amendă de 500 ron când conduce un Porsche??), i s-a reţinut permisul, o perioadă va fi pieton. Fie nu-l interesează dacă conduce cu permis sau fără, fie va reuşi să-şi scoată permisul din ghearele Zmeului (Poliţiei) cu ajutor de la Zâna Măseluţă, Zeul Zeilor, Regele pescar sau cineva de pe acolo. Dacă repetă povestea e posibil să stea pedestru mai mult timp. În principiu, aici ar trebui să se termine povestea. Sau, dacă se termină aici, n-ar trebui să fie nici o poveste, dar de fapt de aici începe adevărata poveste.

Văd pe toate posturile de televiziune o sumedenie de persoane care comentează evenimentul cu o preocupare şi o înverşunare demne de o cauză mai bună. S-or fi temrinat subiectele de emisiuni?!?!?! Dincolo de banalul evenimentului, respectiv încălcarea vitezei maxime de deplasare pe secţiunea de drum pe care persoana respectivă se deplasa, nu s-a produs nimic remarcabil. Omul a fost depistat în off-side, a fost identificat, a plătit amenda, va rămâne fără dreptul de a conduce pe o perioadă care este stipulată de Codul Rutier... Cam asta, aici ar trebui să se termine povestea. În alte ţări un astfel de eveniment este menţionat doar într-un registru de amenzi, nu în prime-time la toate televiziunile.

E drept, putea să se întâmple un accident. Nu s-a întâmplat. Ăsta e şi scopul amenzilor, să descurajeze comportamentul neacceptat din punct de vedere social şi să încerce să preîntâmpine evenimente rutiere nedorite. Dacă ne nemulţumeşte conduita unora şi altora în trafic înseamnă că asprimea legilor nu e suficientă şi/sau că cei care o aplică nu o fac suficient de hotărât. Nu comentez mai mult, firea umană este făcută să se împotrivească restricţiilor, oricare ar fi ele. Hai să fim sinceri, oricare dintre noi "calcă" pedala mai mult sau mai puţin şi scapa de braţul vigilent al Poliţiei Române. E drept, nu cu atât de mult, ci cu 5, 10, 15 km/h, fiecare după "inspiraţia" de moment.

Ca paranteză, am auzit în mod repetat relatări de prin alte ţări unde atunci când depăşeşti viteza te opreşte un ofiţer politicos, îţi (ex)pune ce ai făcut, cât te costă, îţi taie chitanţa, tu plăteşti (fie că n-ai văzut indicatorul, fie ţi-ai asumat riscul), şi pleci mai departe. Totul cu amabilitate şi ca o stare de normalitate. Pentru documentare vă recomand link-ul http://www.automarket.ro/stiri/elvetia-amenda-de-1-milion-de-dolari-pentru-o-viteza-de-290-kmh-32404.html. Există ţări în care dacă arunci un chiştoc de ţigară pe jos (sau alte infracţiuni prevăzute de Legea locală) rişti să dai faliment, şi atunci te abţii, sau te refulezi acasă sau unde se poate.

La noi, depăşirea vitezei NU este un eveniment pentru că toată lumea depăşeşte viteza legală, dar dacă ai un Porsche alb devine eveniment monden. Întâmplător, un Porsche nu e chiar atât de scump pe cât credeam (am căutat pe Internet), iar la mâna a doua poate fi chiar "rezonabil", mai ales dacă ţi-l iei de la un proprietar care a avut grijă de el.

Nu comentez cu cât a depăşit persoana respectivă viteza legală, este impresionant dar nu atât cât să justifice numărul emisiunilor TV pe tema asta, altceva mă deranjează. Am văzut la un post de televiziune o masă rotundă special adunată/ întrunită/ concepută/ ceva, acolo, exact pe marginea acestui subiect. Era un domn, probabil de specialitate, care cataloga şoferul respectiv ca având tendinţe parasuicidale. Ha?!?!?

Eu înţeleg pe cineva căruia îi place viteza. Chiar am avut ocazia să merg cu o maşină tunată la 700 CP. Hhhhhhhrrrrrrrrr!!!! Pricelesssssss!!!! Nu aprob încălcarea legii, dar să spun despre cineva că are tendinţe parasuicidale pentru că îi place viteza.... Hmmmmm. Cam mult.

Cei care mă cunosc ştiu cum şofez, cum schiez, cum încerc să trăiesc. Slavă Domnului, până acum nu am avut nici un eveniment semnificativ, dar "urme de bună purtare" am câteva. :) Pe pârtie "prind" 80-100 km/h, la volan sau pe motor...... nu comentez :)))))), am înotat pe lângă piranha, dar ... tendinţe suicidale ?!?!?

Hai să trăim bine şi intens. :)))))))))))))

Horologium

În urmă cu ceva timp am primit cadou un ceas. Frumos. Foarte. Foarte probabil şi scump.

Frumos până i-am rup arcul. Simplu. Când l-am întors m-am înfipt în el mai mult decât ar fi trebuit şi l-am rupt. Vreo jumătate de an am umblat fie fără ceas fie cu unul mai vechi.

Am zis totuşi să-l duc la reparat. M-am interesat în stânga şi în dreapta, am căutat pe net. Am găsit. Horologium (sau Horologivm).

Am fost, am zis ce problemă are, l-am lăsat. După ceva timp mă sună cineva şi îmi spune ce probleme are, că îi trebuie un arc nou şi o curăţare, îmi spune şi preţul. După jumătate de an de la achiziţie nu ştiu de ce curăţare avea nevoie, dar cum era deja demontat de vreo săptămână, acum era clar că trebuia curăţat (cu vibraţii, m-am documentat, chestie complicată, monşer).

Timpul estimativ - 20 de zile lucrătoare. Surpriză, după vreo săptămână era gata, probabil se întorsese din concediu ceasornicarul cu specializare pe ceasul respectiv, sau s-au gândit că dacă mai întârzie îmi iau jucăria şi plec în altă parte, ceea ce şi aveam de gând să fac.

Zis şi făcut. Mă duc la magazin. Mă anunţaseră vineri, le-am spus că ajung luni, ceea ce s-a şi întâmplat, om parolist, ce mai. Presupunerea mea fusese întemeiată, ceasul era oprit pentru că nu îl mai întorsese nimeni. Dacă cineva îşi bătuse capul să-l potrivească, acum era clar că nu era fixat (un ceas mecanic cu indicator rezervă de arc şi indicator pentru fazele lunii este livrat potrivit şi mergând, dacă firma se respectă). Pentru "firma" clamată, impardonabil. Plus că domnul care mi l-a livrat a început să potrivească ora... rotind butonul în sens invers. Hmmmmm!

Okay, plătesc, ajung acasă. Ceasul merge "oarecum". Adică minutarul şi orarul par să se sincronizeze până acum, secundarul în schimb e din alt film. Mai stă, se mai gândeşte, mai merge puţin, iar stă, iar o ia din loc.

Garanţia e de 500 de zile, dar deja mi-e frică să mă mai întorc la Horologivm.

PS. Cureaua e montată invers....

PPS. M-am întors la magazin, le-am spus ce probleme are. Au fost foarte politicoşi, culmea e că atunci când am ajuns secundarul iar făcea probleme, am semnat o nouă foaie de service şi am plecat. A trecut o săptămână, vineri m-au sunat să vin să îl iau. Până acum (au trecut 24 de ore) totul e în ordine, secundarul merge bine, cureaua e pusă corect, chiar i-au pus un strop de lipici pe curea că era puţin dezlipită (îi rugasem eu să o lipească, aşa, ca act de curtoazie din partea unei "case" care se respecta). În schimb, complicaţia (care indică fazele lunii) a rămas în aceeaşi stare ca atunci când am lăsat ceasul la reparat. La noapte o să mă uit la lună şi o să o potrivesc ...

O zi MASO

Ziua MASO a fost de fapt o frumoasă zi petrecută la munte, deşi poate duce cu gândul fie la tehnici de relaxare (mie îmi aduce aminte de OSHO, care de fapt nu e tehnică de relaxare, dar, mă rog) sau la masochism. MASO vine de la iniţialele participanţilor, şi ar fi putut fi o zi “AMOS”, dar în mare parte a timpului, asta (MASO) a fost şi ordinea în care am mers pe cărare. :)

Povestea începe cu mult înainte, respectiv luni, când am început să punem week-end-ul la cale pe email. Ca nişte angajaţi “white-collar” care se respectă, după ce am schimbat o sumedenie de emailuri şi am dezbătut ‘j de variante (destinaţii şi opţiuni de cazare), am ajuns la o concluzie abia în ultimul moment, adică vineri pe la ora 22. Sună cunoscut? :)

Vineri am reuşit să respectăm ora de întâlnire (cu aproximaţie :)), ne-am aburcat în maşină şi am luat cap-compas Buşteni. Pe drum am “ratat” cu graţie o căruţă care “valsa” pe DN1 şi încă câţiva şoferi încă adormiţi care, ca stil de deplasare, nu erau departe de căruţa în discuţie. Norocul meu că am avut companioni logoreici, care m-au ţinut treaz (în altă ocazie, cu ani în urmă, am aţipit la volan de vreo zece ori într-un interval de vreo câţiva kilometri, ultima dată pe contrasens cu un tir în faţă care claxona de zor, dar asta e altă poveste).

Nu-mi aduc aminte multe din subiectele discutate (cafeaua cred că e de vină, sau vârsta), dar prin Poiana Ţapului ajunsesem la NLP (Neuro-Linguistic Programming) după ce aflasem o sumedenie de lucruri despre cum e prin Malaezia, Ucraina, Germania, Indonezia, Hong Kong, Bali şi Cambodgia (toţi companionii erau mai umblaţi prin lume decât mine). Asta a fost un alt noroc, că mergeam cu companioni culţi şi “umblaţi”. Oricum, după vreo oră şi ceva am ajuns cu bine în Buşteni.

După ce am petrecut o eternitate să găsesc un loc de parcare şi să mai cumpărăm ceva de-ale gurii (joi la ora 22, când ne hotărâsem unde şi ce facem nu mai era nimic deschis prin Bucureşti), am purces pe traseul marcat cu triunghi albastru. „Lejereanu”, ca să zic aşa, traseu de încălzire în lipsă de altceva. Deh, dacă ajungi să te “încălzeşti” pentru mers pe munte la sfârşit de iulie înseamnă fie că ai o problemă la “mansardă” dacă zici că îţi place muntele, fie că lucrezi la vreun birou pe undeva şi în week-end pici de oboseală. Noi eram pe undeva pe la mijloc.

Traseul, cam “autostradă”, toţi “pantofarii” pe el. La bifurcaţia între triunghi albastru şi bulină roşie, eterna dilemă, care e traseul spre cascadă. Mai departe, ce să zic? Traseul “bătut” de fiecare din echipă de nenumărate ori, nici o surpriză, doar motiv de ieşit din Bucureşti…

Scurtez povestea. Pe traseu am vorbit vrute şi nevrute de care nu îmi mai amintesc, că mă încearcă vârsta. Am ajuns la intrarea pe Brâu, am găsit intrarea fără probleme (traseul e nemarcat, dar cu un an în urmă m-a iniţiat un mare expert în ale munţior), am mai mers puţin ca să fim siguri că nu e altă intrare, am păpat nişte sandwich-uri, bomboane de Chişinău şi ce a mai supravieţuit prin rucsacuri până la 1800 metri, şi am intrat pe Brâu.

Traseul, deşi nemarcat, destul de “lejereanu”, ca să zic aşa. După vreo 100 de metri însă deja găsisem vreo 4-5 urme de urs (constipat vreo două săptămâni sau mai mult) care îşi rezolvase problemele pe cărare. Hmmmm! Nu bun! Deja ne gândeam cum am ieşi dintr-o întâlnire cu mama urs, iar variantele luate în calcul erau de genul: "Vai, ce bine vă sta cu blana aceasta, vă face mai suplă", sau "Ce mult vă semană puştiul, se vede că e al dumneavoastră", sau "Tatăl e prin apropiere? (Nu) ne-ar plăcea să îl cunoaştem".

Ne-am oprit şi am ţinut sfat democratic. Fac aici o paranteză, prin “vot democratic” pe munte eu înţeleg că dacă cineva din grup nu poate sau nu vrea să facă un anumit traseu (alegere între o variantă mai dificilă şi una mai facilă), tot grupul alege varianta mai facilă. Capra (sălbatică) pe care am vazut-o vreo 100 de metri în faţa noastră nu a fost un fapt care să ne încurajeze. Deci am votat dacă să mergem înainte pe Brâu sau să ne întoarcem, şi am făcut cale întoarsă.

Dacă nu am fost agresaţi de urs asta nu înseamnă că restul vieţuitoarelor ne-au lăsat în pace, chiar dimpotrivă. Unul dintre participanţi a vut chiar de suferit “major” în urma unei agresiuni impardonabile din partea unei gâze care a atentat la burdihanul subiectului în discuţie, cu mâncărimi de care îmi pot imagina doar din relatări, dar cu o umflatură pe care o pot aprecia vizual ca semnificativă. :)

Nu ştiu care a fost cauza, nemâncarea (până la sandwich-uri nu mâncasem nimic), cafeaua de dimineaţă (pe care am schimbat-o recent), oboseala (în ultimele săptămâni am dormit impardonabil de puţin), lipsa de chef (restul traseului nu era atractivă, eu venisem pentru Brâu), genunchiul beteag (care m-a “apucat” pe la jumătatea urcuşului), vârsta sau problemele de sănătate (plămânii, cei care mă ştiu cunosc subiectul), dar eu avansam din ce în ce mai greu. La canton am făcut pauză de sandwich şi am votat din nou în privinţa traseului. :)

Am ales să mergem la Piatra Arsă (varianta era să mergem spre Caraiman şi să coborâm pe Jepii Mici), unde fiecare s-a alimentat cu ce a avut poftă din meniu (eu am înfulecat o ciorbă de văcuţă după ce am dat gata un Pepsi rece). Brusc, tuturor ne-a revenit culoarea în obraji. Eu datorită ciorbei, alţii datorită berii. :)

La o masă învecinată erau câteva fete cu antronorul, care tocmai particiaseră la un (semi)maratonul prin preajmă şi aveau masa plină de trofee şi diplome tipărite/inscripţionate bilingv (română şi maghiară), prilej de poze cu cupele. Fetele, varianta feminină a lui Paţaichin, nici nu mă mir că aveau atâtea cupe....

Dată fiind ora înaintată, singură variantă rămasă era coborârea pe unde am venit, ceea ce am şi făcut. Traseul a fost instructiv, am discutat şi/sau aflat lucruri noi despre filmul francez de artă contemporan (din care am înţeles că nici pasionaţii nu înţeleg mare lucru, fapt care m-a mai liniştit), programele de spălat la maşinile automate, detergenţi, programare şi testare programe informatice, autori SF (Stanislaw Lem, Arthur C Clarke, Frank Herbert, Isaac Asimov) şi încă câteva subiecte captivante de care nu îmi mai aduc aminte. Esenţialul e ca am vorbit tot timpul. Dacă nu ar fi fost genunchiul stâng (acelaşi care m-a “lăsat” pe la jumătatea maratonului de anul trecut), ar fi fost o zi (semi)perfectă.

Ajunşi jos, ne-am schimbat hainele şi încălţările (care a avut cu ce) şi am tăbărât pe cofetăria arhicunoscută, de unde recomand cu căldură prăjitura “Ora 12”. Nu e o superprăjitură, dar este făcută în laboratorul propriu, e cea mai bună din ofertă şi după o zi de mers pe munte e fantastică.

Dacă am ajuns să scriu acest post înseamnă că am ajuns cu bine în Bucureşti, chiar dacă pe câţiva kilometri buni am fost singurul (semi)treaz din maşină. :)