joi, 29 iulie 2010

Hărţi şi drumuri

Zilele trecute mi-am cumpărat o hartă rutieră, mi-am zis că efervescenţa din ultimul deceniu din infrastructura românească impune o actualizare a instrumentului meu de orientare rutieră. Oricum, să continui să te orientezi rutier cu o hartă poate fi privit, de un privitor neutru, fie ca o evidentă cramponare în trecut, fie ca un romantism incurabil.


Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.


Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.


Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.



Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.

Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.


Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...


Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.

Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!


Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.

luni, 5 iulie 2010

Răsplătiţi menestrelul

În poveştile şi filmele copilăriei, menestrelii, trubadurii, artiştii ambulanţi şi alţii asemenea, după ce îşi încheiau repertoriul se înclinau în faţa audienţei, rosteau un text care aproximativ începea cu "dacă v-a plăcut...." şi treceau printre rânduri cu un vas, o tichie, o căciulă, ceva, acolo, să strângă răsplata muncii lor artistice. În funcţie de locaţie, se accepta şi plata în natură, respectiv ouă, gaini, legume, alte lighioane, în funcţie de calitatea actului artistic, înclinaţia spectatorilor spre cultură şi puterea financiară a fiecăruia.

Cum viaţa nu e gratis, am încercat să mă orientez şi eu şi am pus câteva link-uri spre nişte site-uri care promovează pasiuni de-ale mele, respectiv eMag, Sonycenter şi F64. În principiu, dacă cineva intră pe blog-ul meu, dacă se plictiseşte citindu-mi poveştile şi atenţia îi este atrasă de unul dintre bannere şi dă click pe ele, lasă în urmă nişte cookies precum Hansel şi Gretel, iar dacă achiziţionează ceva de pe acolo, eu primesc un comision. Evident, până acum toată lumea a fost captivată de poveşti şi n-a văzut bannerele, deci nu m-am îmbogăţit.

N-aş fi amintit de această facilitate dacă nu ar fi crescut TVA. Care e legătura? În ultima lună am stat pe net cu orele ca să mă decid ce aparat foto să-mi iau, dar valul fiscal m-a lovit înainte să ajung eu la vreo concluzie. Partea bună (pe care o împărtăşesc pe această cale aici) este că majoritatea comercianţilor (inclusiv cei amintiţi, sau o parte a lor, vă las să descoperiţi care) au lansat o promoţie (până la 31 iulie) prin care returnează TVA sub formă de voucher reutilizabil la o comandă ulterioară. Dacă mai pui la socoteală că preţurile au crescut mai puţin decât TVA înseamnă că ieşi mai ieftin acum, după creşterea impozitelor.

În caz că vă face cu ochiul ceva de pe site-urile respective şi criza nu v-a pus la pământ, când vă decideţi să achiziţionaţi ceva şi, bineînţeles, dacă v-a plăcut ceva din cele ce-am scris pe-aici, intraţi pe blog, click, click, daţi număr card sau optaţi cum vreţi să faceţi cumpărăturile (vedeţi că sunt şi nişte promoţii cu plata prin card cu trei luni perioadă graţie şi dobândă zero la plata integrală a ratei), eu mă uit lung la comision (că trebuie să depăşească o anumită sumă înainte să îl pot retrage) şi toată lumea e fericită. Sau aproape.

Oricum, nu vă costă nimic... în plus. :))

marți, 25 mai 2010

Alpinet, dulce amintire, crudă experienţă

Se fac, cred, vreo zece ani de atunci. O prietenă m-a convins uşor să fac un traseu în Bucegii nordici împreună cu nişte prieteni de-ai ei, montagniarzi cunoscuţi pe net. Aşa am aflat de Alpinet.

M-am mirat că nimeni nu se cunoştea cu nimeni. Iniţial doi chiar au vorbit între ei minute bune în engleză pe peron până să-şi dea seama că amândoi sunt români. Mă rog, eram invitat, nu se cădea să fac nazuri. Cu totul, eram vreo 10-12 oameni, dar patru grupuri. De atunci am cunoscut echipe de munte şi mai eterogene.

Pe drum am făcut şi câteva poze din tren, cam ca asta:












În tren, hărţi şi cărţi berechet (unele, mi-am dat seama din discuţii, căutate de proprietari mult timp prin anticariate). Discuţii în privinţa traseelor cât cuprinde, deci am zis că n-are sens să scot şi eu harta mea tipărită pe la ‘paşopt, că mă fac de râs.

Din Buşteni, traseu clasic, şase kilometri pe jos până la Diham, popas “de eugenii” şi plecat cu entuziasm înainte.



Am lăsat cunoscătorii înainte şi am zis că e bine să “închid” şirul, ca de obicei, că nu mă grăbesc nicăieri. Cu nasul în fundul fetei din faţa mea (nu citiţi chiar mot a mot, vă rog), am ratat intrarea pe traseul turistic. E drept, au ratat-o şi cei de dinaintea mea, dar asta nu mai contează, şi aşa am ajuns pe un traseu, hai să-i zicem, semiprofesionist.


De fapt, de aici începe cu adevărat povestea. La orele 10-11 soarele trecuse de creastă deşi era iunie sau iulie, aşa că peretele pe care urcam era rece şi umed, o feerie:


Încă o surpriză a fost că noţiunea de priză era cvasinecunoscută, motiv de voioşie maximă şi entuziasm nemărginit. Restul zilei l-am petrecut traversând săritori (cred ca aşa le zice), vreo şapte-opt la număr parcă, bucată cu bucată toată echipa, plus câte un rucsac de fiecare. Adica trecea omul, sau era trecut, după care trecea şi rucsacul, că împreună era mai greu.

Atunci, de fapt ceva mai târziu, de la atâta stat pe stânca rece şi umedă, aproape că mi-au degerat degetele de la mâini. Drept urmare acum, chiar şi după atâta timp, cum se face puţin mai frig, buricele degetelor mi se închid la culoare şi încep să se exfolieze, spre bucuria mea când îmi pun cravata dimineaţa ca să plec la serviciu. Ăsta e bonusul, nu ştiu câte cravate agăţate.

Buuun. Colac peste pupăză, săritorile nu erau suficiente, am avut de traversat şi un horn, pe care l-am trecut, ruscac după rucsac şi om după om, cu o frânghie de rufe găsită din întâmplare într-unul dintre rucsacuri. Unul dintre tipi era chiar să renunţe, se înfundase în horn şi nu reuşea să se ridice deasupra. La un moment dat l-am simţit ca o mămăligă pe umăr când a renunţat sa urce pe horn. Momentul în care un om renunţă psihic la luptă a fost atunci foarte clar pentru mine, a însemnat vreo 70 de kile în plus pe umăr, dar cu toată puterea i-am dat un ultim brânci în sus (că altfel trebuia să mă întorc în Buşteni cu el), cei de deasupra au tras de frânghie cât au putut şi omul a trecut ca un dop prin horn.

Déjà era seară, puţin mai încolo am ajuns pe o prispă de regrupare de vreo şase mp, înghesuiţi bine toţi zece (câţi mai rămăsesem, că două fete o luaseră înainte).

Pe măsură ce se lăsa noaptea fetele au intrat în panică, au apărut reproşurile, ţipetele, au sunat acasă (pe vremea aia déjà exista “banana” Nokia 5110, deci se putea), au alertat Salvamontul din jumătate de ţară, inclusiv din Sibiu. Alerta a fost atât de eficace încât încă vreo jumătate de an când mergeam prin magazinele din Bucureşti cu echipament de munte vânzătorii aveau aceeaşi reacţie amuzantă “aaa, voi eraţi ăia ?!?”. Jumătate de ţară a aflat atunci de noi. Sunt mândru şi acum. :)))

Până la urmă lucrurile s-au liniştit, toată lumea s-a îmbrăcat mai gros, am mâncat, băut, au început bancurile, cântecele, mă rog, ca la foc de tabără, mai puţin că noi stăteam ciunciţi pe o prispă de piatră în creierii munţilor. Pe la 1-2 noaptea ne-au găsit şi salvamontiştii, o echipă plecată din Buşteni şi una de la Omu, am ajuns la refugiu la Omu pe la trei dimineata, pe la patru am adormit cu genunchii la gură pe o banchetă de lemn, pe la cinci ne-au trezit salvamontiştii, că dacă i-am deranjat în toiul nopţii măcar să aflăm şi noi cum e să nu dormi, nu ?!?!?

N-au făcut rău, pentru că în dimineaţa aia am făcut unele dintre cele mai frumoase poze, plafon de nori la răsărit, de toată lumea care vede poza zice că sunt valuri la apus.














Dacă n-ar ieşi o cruce dintre "valurile" alea, la fel aş zice şi eu…..













Puţin mai încolo a apărut şi soarele, mai timid, dar suficient ca să vedem unde punem piciorul şi să o luăm cătinel spre casă...

vineri, 14 mai 2010

I am pretty! Vote me!

(post refăcut/ actualizat)

Ţineţi minte scena din “Anger Management” în care Jack Nicholson şi Adam Sandler opresc maşina pe pod, în plin trafic, şi încep să cânte “I Feel Pretty”? Asta fac eu acum, numai că de unul singur în faţa calculatorului. Sper doar să nu încurc traficul de pe blogosferă. :)

Dacă nu vă amintiţi scena, vedeţi link-ul http://www.youtube.com/watch?v=W9sE55QzXlo.


Cred că şi De Niro avea o scena cu "I Feel Pretty" în închisoare (în Analyze This), dar nu sunt sigur şi nici nu am găsit filmuleţul pe YouTube...

Revin. Zilele trecute am primit newsletter-ul Automarket şi am aflat de concursul Automarket “Dau un Chevrolet Captiva pe weekend unui blogger”; detalii despre concurs pe blog-ul lui Mircea Mester http://www.automarket.ro/blog/mester/marci/chevrolet/dau-un-chevrolet-captiva-pe-weekend-unui-blogger/.










Fiind nou pe blogosferă, şansele să câştig premiul sunt ca şi nule. De ce să mint, mi-ar plăcea să testez Captiva. Am condus anul trecut o Santa Fe venind din Căpăţânii şi mi-a plăcut (am făcut puţintel drifting pe serpentine :), mai demult un Cayenne iar zilele trecute un Duster (care m-a pus pe gânduri), şi aş fi foarte curios cum de comportă Captiva. Ştiu, vrabia mălai visează…

Atunci, de ce scriu aici? Mi-am zis că, dacă nu sunt suficient de cunoscut pentru a atrage voturi, poate că măcar pot aduce un zâmbet în plus, fie cu “I Feel Pretty”, fie cu poveştile şi pozele de pe blogul meu (http://desaga-cu-povesti.blogspot.com/). Că zâmbiţi/ râdeţi cu mine sau de mine contează mai puţin. Prietenii spun că am posturi haioase. :)

Blogul despre concurs zice “Singura regulă e să nu uitaţi să scrieţi în respectiva însemnare că aceasta reprezintă biletul de participare la concursul Chevrolet Captiva pentru bloggeri organizat de Mircea pe Automarket.ro. Şi să puneţi link spre aceasta pagină (evident).” Am facut şi asta, checked.

Mai trebuie “nominalizaţi trei bloggeri (cu link spre blogul oamenilor) care merită cu adevărat un weekend cu Chevrolet Captiva la munte”, cu “o mică argumentare pentru fiecare separat”. Eu o sa îi anunţ că am scris despre ei, poate ca îmi intorc gestul.

Cele trei nominalizări sunt:
1. Amishor (nume de scenă), pentru că are un scris savuros (http://nu-crede-in-minuni.blogspot.com/), e prietena lui Gika (tot nume de scenă, link http://berile-de-aur.blogspot.com/) şi TREBUIE să încerce Captiva. Sper să-i dea dependenţă. :) Sper să nu se supere Gika pe mine c-am scris de Amishor…. El n-are carnet, deci nu îl nominalizez, deşi merită. E un fel de nominalizare “2 în 1”. Sau ”3 în 1”, daca nu sunt egoişti şi o iau şi pe Andreea cu ei (http://andreeag.blogspot.com/). :)
2. Steluţa (şi nume de scenă şi nume real, link http://satulgreci.blogspot.com/), pentru că e o fată deosebită (la fel ca şi fetele din celelalte nominalizări), scrie despre folclorul autentic (a propos de folclor, am văzut pe Facebook că a apărut ieri o revistă de folclor contemporan, Tataia, n-am citit-o încă dar sunt curios, link http://www.facebook.com/home.php?#!/profile.php?id=100000312362574) şi pentru ca să poată urca pe Ţuţuiatu sau coborî spre Pietrele Mariei şi “altfel”. Ar fi o problemă cu parcatul în curte la Greci, că e plina cu batalioane de răsaduri, dar asta e o treabă între ea şi mami a ei.
3. Dana (şi nume de scenă şi nume real, link http://bloguldanei.bridgephoto.net/), pentru că tocmai s-a măritat (ieri mi-am dat şi eu seama, după ce am pus prima oară postul pe blog) şi nu îi strică un week-end de miere la Albota, merge pe munte în fruntea băieţilor şi sper ca cu Captiva (daca îi dă dependenţă şi îşi ia una) am putea merge şi noi dacă mai rămân locuri. :)

Acuma’, de nominalizat aş mai nominaliza, că nu mi-e greu, chiar aş fi vrut să “bag” şi nişte băieţi care merită, da’ ei fie nu au carnet, fie au deja maşini “bengoase”. Vă rog să nu înţelegeţi că am vrut să zic că băieţii sunt mai de succes ca fetele şi îşi iau ce maşini vor ei, că mă băgaţi în belea!!

Eu am încercat să nominalizez prieteni pentru care Captiva e un pas înainte. Pe cei care au Jag, X5, Q7, Touareg sau Cayenne i-am omis, să nu se supere. Ar mai fi şi căţiva prieteni care ar merita un week-end cu Captiva dar n-au blog, dar nu le-ar strica deloc o Transalpina, o Cozia sau un Vadu….. Dacă se face şi pentru ei un concurs, îi “spun” şi pe ei. :)

duminică, 4 aprilie 2010

Vama Veche de Paşte

Hristos a Inviat!

Vă invit să vedeţi Vama Veche aşa cum e ea azi.... cu apă, nisip, corturi, pistă de biciclete, asfalt, vile şi amintiri.

Am recunoscut cu mai multă sau mai puţină greutate "stabilimentele" de tradiţie mai veche, adicătelea "La Mitocanu'", "La Ovidiu", "El Comandante", "La Bibi", "Stuf". Toate apar în pozele alăturate. :))

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie cel mai mult îmi place Vama de acolo de unde începe nisipul şi unde se termină orizontul....

Azi marea a fost la fel ca în '97... :)))


















sâmbătă, 27 martie 2010

Ce pot face şi desface/ Două mâini dibace :)

Introducere
Iarna e sezon mort pentru motoare, motiv pentru care mulţi asigură motorul doar pe durata verii, dar asta e altă poveste.

Cei care au garaje încălzite nu prea au probleme cu bateria. Cei care păstrează motorul în frig riscă să li se descarce bateria. Toată iarna am mers la garaj din două în două săptămâni şi lasam motorul să meargă vreo 15-20 de minute, în timp ce eu ţopăiam prin apropiere, că toată iarna week-end-urile au fost geroase.

Aici era o denumire pe care am uitat-o :)
Week-end-ul trecut am scos bateria de pe motor. Din păcate, bateria nu este sub şa, aşa cum mi s-a spus iniţial, ci sub rezervor…. Deci… aventură… :))

Aşa că am căutat pe net, am descărcat un manual de service, m-am documentat şi sâmbăta trecută am purces la lucru. Bineînţeles, am luat o “căruţă” de scule cu mine. Nu uitaţi, garajul în care ţin motorul e la marginea Bucureştiului, locuinţa… destul de departe de locul acţiunii, deci nu pot intra în casă aşa uşor ca să găsesc şurubelniţa care îmi trebuie.....

Deci, încărcat cu toate cele, descind la faţa locului şi încep. Localizarea bateriei sub rezervor mă sileşte să scot şaua, o parte din masca faţă şi rezervorul; mă rog, pe ultimul doar îl basculez. În tot acest timp scot tot felul de şuruburi.

Pe scurt, am reuşit s-o “extrag”, am pus-o la redresor şi azi am reluat procesul în sens invers. Montez bateria, dau cheie, merge. Sunetul mă unge la inimă, :)) deci merg înainte.

Punct culminant
Încep să pun celelalte la locurile lor. Bateria – checked. Rezervorul – checked. Număr şuruburile… cam multe. Număr găurile rămase (la masca faţă)…. Cam puţine. Patru şuruburi în plus….

Desfac totul din nou. Iau manualul de service, citesc, mă uit din toate unghiurile… nimic. Naşpa! Naşpa rău! Dacă îmi rămân patru şuruburi când fac şi desfac casetofonul nu-mi fac probleme, dar la motor ?!?!

Mă decid să risc şi să merg înainte, încep să asamblez toate cele, că vroiam să încalec.

Deznodământ
Undeva pe parcurs mi-am dat seama că locul pe care l-am ales să pun şuruburile când scoteam bateria era lângă locul în care proprietarul garajului ţinea un portbagaj de maşină. Şuruburile erau de la portbagaj.....

luni, 15 martie 2010

Poveşti de serviciu – Arthur Andersen (1)

În Arthur Andersen (AA) am ajuns din Bancorex. Am trimis un CV prin vara lui 1998, mai mult la nimereală, m-au chemat la interviu prin ianuarie 1999. :)

Am dat interviu cu două doamne. Nici nu prea ştiam cine e AA, eram relaxat complet, discuţia a decurs excelent, le-a plăcut de mine, la final mi-au cerut să mai aştept puţin, să vorbesc şi cu GM-ul (General Manager). Am vorbit şi cu el, şi lui i-a plăcut de mine, m-a întrebat când pot începe. Aici începe legenda; i-am cerut 48 de ore să mă gândesc şi să dau un răspuns. :)))))) Omu’ a făcut ochii mari (probabil a crezut că sunt sărit de pe fix) dar a zis okay. După 46 de ore sunam şi spuneam că accept oferta. :))) Nici nu mă mai ţinea minte, a zis okay. :)

Pe vremea aia AA era primul între Big Five în lume, chiar şi după ce Accenture (fosta AA Consulting) se desprinsese cu totul. Povestea e mai lungă dar, pe scurt, AA a creat o companie de consultanţă care în timp a devenit mai profitabilă şi mai cool decât afacerea iniţială. Natural, au început să apară întrebările de genul “cine pe cine cară în spate”, care s-au terminat la tribunal şi cu plata a vreo 3 miliarde de dolari de către Accenture (AA Consulting) către AA pentru a deveni independentă.

Aici am învăţat ce înseamnă cu adevărat o organizaţie globală. AA avea o armată de oameni care lucra numai la înglobarea într-o bibliotecă globală online a celor mai recente învăţăminte dobândite din contractile de audit sau consultanţă de-a lungul şi de-a latul globului. Aveai în orice moment suport (sprijin) online pentru absolut orice problemă. Dacă aveai timp (o absurditate în AA, recunosc), puteai naviga şi găsi răspuns la orice nedumerire în domeniul contabil şi de audit.

Ştiu că AA a fost crucificat după “episodul” Enron, dar la fel de bine putea să dispară şi (parcă) KPMG după “episodul” Parmalat şi, mai recent, Ernst&Young. Surprinzător de transparent, dispariţia unuia sau mai multor “jucători” a fost împiedicată de entităţile de reglementare deoarece nivelul de concentrare ar fi devenit excesiv.

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Bottom line (şi închei), sunt mândru că am făcut parte, chiar şi pentru puţin timp, din Arthur Andersen. Cine vrea să facă mişto de mine, e liber s-o facă, nu schimbă lucrurile cu nimic….

AA m-a angajat pentru experienţa bancară (singura, înafară de managerul- manageriţa proiectelor bancare pe care am lucrat). Pe undeva, mi-e dor de deplasările de atunci, dincolo de inconvenientele dormitului prin hoteluri; călătoritul se pare că m-a “prins“ odata pentru totdeauna….

Una dintre misiuni consta în revizuirea portofoliului de credite la o bancă în curs de privatizare (mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i :) ). Cred că am verificat 75 % din eşantionul de evaluat. Mergeam din sucursală în sucursală, câte o sucursală pe zi. Eşantionul îl stabilisem înainte, formatele de prezentare erau convenite cu banca, sucursala trebuia să prezinte dosarul aranjat cum trebuie ca să-mi facă munca uşoară.

În prima sucursală am “descălecat” dimineaţa devreme, dar dosarele au început să “curgă” cu greu, întâi cele “uşoare”. Pe la 4-5 dupa-amiaza parcursesem abia jumătate din portofoliu, dar toată lumea era relaxată şi zâmbitoare. :) Directorul de sucursală şi contabilul şef se îmbracă, sucursala se pregăteşte să închidă porţile, şi vine întrebarea inevitabilă: “Să vă pregătim maşina?”. Ăsta e fost momentul culminant. :)

Cade şi răspunsul: “Pentru ce?”. „Să vă ducă la sucursala următoare”, pică răspunsul, prompt. Aici urmează partea în care încerc să mă fac înţeles că am un eşantion pe care trebuie să îl verific înainte să plec, după care, în momentul în care cei de la faţa locului înţeleg că vorbesc serios, devin pământii-alb-galbeni-albaştri la faţă, nu neapărat în ordinea asta.

Am terminat pe la 1-2 noaptea. Bineînţeles, mi-am uitat laptop-ul în sucursală. Şoferul sucursalei m-a dus în oraşul urmator, m-am cazat pe la 3 dimineaţa, iar la 8 eram în sucursală, cu micul dejun “bifat”. Bineînţeles, laptopul mă aştepta în sucursală…..

Povestea se repetă într-o oarecare măsură…. La prânz, pauză de masă. Bineînţeles, durează o eternitate. Conducerea sucursalei le face semn ospătarilor să toarne…. Un ospătar chiar mi-a turnat în pahar printre degete, că pusesem palma peste pahar. :)

Povestea se repetă oarecum. Eram cu doi juniors, ea era deja volubilă şi nu se mai înţelegea nimeni cu ea, el a stat juma’ de ora cu un dosar în braţe, după care m-a rugat să-l preiau eu, pentru că el nu se mai putea concentra….

Începând cu următoarea sucursală dosarele au venit “şnur”, am terminat săptămâna lejer, renumele ne precedea suficient ca să nu repetăm experienţele din primele zile. :)

Încă două “episoade” pentru cei care nu s-au plictisit până acum:

1. Aveam întâlnire cu conducerea băncii pe care o asistam; echipa era formată din manager/ manageriţă şi încă câţiva, printre care şi eu. Discuţia se derulează ca de obicei, după care urmează “momentul” meu, respectiv managerul proiectului îi spune preşedintelui că e o problemă cu provizioanele de credit, şi mă invită pe mine să explic. Banca pusese o virgulă greşit în toate contracetele de garanţie, motiv pentru care eu consideram că trebuie constituie provizioane suplimentare de cca 400 milioane euro. Preşedintele ascultă, după care cere: “Chemaţi-l pe Ionescu” (pe şeful departamenului Juridic chiar îl chema Ionescu :) ). Omu’ intra în cameră cu sfială. Preşedintele mă invită să reiau explicaţia, seful pe Juridic ascultă şi tace. Preşedintele întreabă: “Ionescule, cum e?”. Omu’ devine şi mai palid, confirma că interpretarea e corectă. Vine şi replica: “Bine, Ionescule, du-te!”. O singură dată am mai văzut un om mai alb la faţă decât atunci şi, culmea, atunci era vorba de un negru surprins de furtuna pe Rio Negro (cu piranha în apă). În fnal asta a însemnat un surplus de provizioane de vreo 400 mil eur (prin 2000).

2. Era o sucursală undeva prin Bărăgan, pe-o vreme chiar ţineam minte şi numele. Totul mergea uşor, totul era “curat”, dar am întâlnit o doamnă mai emotivă. Probabil că am dat două pagini în loc de una, cert e că nu identificasem un document, şi am cerut să vorbesc cu administratorul clientului respectiv, să găsească documentul lipsă, timp în care am investigat/ revizuit alte dosare. După vreo două ore vine dirctorul sucursalei, oarecum sfios: “Ştiţi, doamna care administrează clientul...., e mai emotivă, s-a blocat, a trebui s-o trimitem acasă, uitaţi documentul”. Bineînţeles, caz închis. :))

Aceeaşi sucursală, alt dosar. Dau două-trei-zece pagini, după cinci minute îl clasific “pierdere”. Directorul sucursalei, să facă infarct. “De ce îl clasificaţi drept pierdere?, că şi noi tot în pierdere l-am clasificat, dar abia după ce contractul nu a fost executat, şi asta după doi ani. “Păi e ţeapă clară, locul de rezolvare a conflictelor comerciale e stabilit într-un canton chinezesc de care n-a auzit nimeni, iar limba de negociere e un dialect chinez....“. QED

Dacă nu v-am plictisit şi mai vreţi poveşti corporate, daţi semn. :))